Cauta
Actualitatea literara - Fata cu esarfa verde04/05/2018


La o anume varsta, orice om care a trait o bogata experienta de viata are senzatia ca propria lui existenta este o frumoasa poveste, un veritabil roman care ar putea sa intereseze si sa incante. Daca mai si relateaza oral, cu sarm, cateva episoade nostime, apar si suporterii care ii risipesc eventualele indecizii. Subiectiv, amatorul de glorie literara nu realizeaza ca, in perspectiva istorica, „marile” evenimente ale vietii sale personale nu sunt decat o insipida insiruire de intamplari banale, capabile sa amuze cativa apropiati cam de aceeasi conditie.

Detasandu-se din acest anonimat, Ioan Barbuntoiu chiar are ceva substantial de spus in cartea „Fata cu esarfa verde”, aparuta la Editura „Magic Print” in 2016. Are si curajul necesar de a-si expune public avatarurile existentei, convins fiind ca a dus o viata sub semnul demnitatii.

Prin indicatiile documentare, prin descrierea uneori inutil exhaustiva a unor pasaje de viata, prin precizarea de amanunte verificabile, scrierea apartine genului memorialistic. Prin constructia personajelor, prin intriga, prin inciziile de fictiune ar putea fi socotita roman. Ioan Barbuntoiu nu-si bate capul cu incadrarile teoriei literare in genuri si specii. El a scris o carte, cartea pe care a visat-o sistematic o mare parte din viata si consemnata in planul managerial al existentei personale (un pom, o casa, copii, o carte). A gandit-o zi de zi si a definitivat-o in primii ani de pensie, cand atinge treapta intelepciunii concluzionand: „Toate au un sfarsit, dar unii inteleg aceasta prea tarziu, altii tarziu, iar altii la timpul potrivit. Ferice de acestia din urma.”

Meandrele unui destin

Din inaltul norilor contemplati poetic, memorialistul cade in lume, pe malul Milcovului, loc al nasterii si al copilariei. Adultul cauta o inutila explicatie logica pentru comportamentul copilului, amestec de neastampar pe care el insusi nu si-l dorea si duiosie ori mila fata de evenimentele traite. Pornirile interioare spre violenta sunt atenuate de capacitatea rationala de a decanta binele si raul. Lungi meditatii asupra timpului, a rotirii anotimpurilor, a strainului care ne locuieste fiinta denota o timpurile fire reflexiva. Viata plina de lipsuri este perceputa drept normalitate. Copilul nu se intreaba de ce moara bunicului a fost confiscata sau de ce iazul aceluiasi, bogat in peste, s-a risipit prin neingrijire. Saracia, „profesor aspru si neinduplecat”, tine dure lectii de viata. „Parinte avar”, ea ofera, dupa chinuitoare insistente, prima jucarie unui copil: jumatate din potcoava unui armasar. Apar momente dramatice reusit transfigurate precum lupta incrancenata a tatalui cu lupii. Povestind, personajul capata verosimilitate tocmai prin stilul expunerii, frust, natural, fara tendinte de eroizare. Intre parinti izbucnesc neintelegeri. Gonita din casa, mama este alinata de blandetea florilor: „Pe moment, uitase din ce cauza se afla acolo. Astepta. O clipa s-a simtit fericita. Atinse petalele crinilor, care ii ajungeau pana la brau si brusc o strabatu un fior. Avea o senzatie de sfarseala. O boare de vant o inviora, purtand mirosul placut si persistent al crinilor. Nu razbea niciun zgomot de nicaieri, dar stia ca in casa copiii sunt speriati si o asteapta.” Ca Vitoria Lipan, indura cruzimea barbatului necedand nimic din principiile ei, ca Smaranda lui Creanga se dovedeste o fiinta magica: aduce linistea in camin, face previziuni meteorologice prin metode empirice, isi ocroteste cu ferocitate puii, capatand statut de zeitate. Duritatea vietii rurale genereaza un soi de jena care impiedica exteriorizarea sentimentelor de duiosie, de iubire, fie ele materne, paterne sau filiale. Copilul va ramane cu nostalgia mangaierilor si imbratisarilor cuvenite. Parasind imasul verde, eden al copilariei, care ii va reveni frecvent in amintire ca un laitmotiv al fericirii, eroul se indrepta spre noi orizonturi. „Pe holul acelui vagon, asa cum eram, necunoscut si sarac, slab si pirpiriu, confundat cu multimea netrebnica, osandita la anonimat, simteam totusi o ameteala placuta la gandul ca, daca voi promova examenul, mi se vor deschide multe cai...” Este vorba doar de un examen pentru admiterea la scoala profesionala, dar efuziunea se manifesta atat de puternic incat eroul nu simte sentimentul dezradacinarii, nici duritatea vietii ca zone din timpul scolarizarii. La traumele cu care adolescentul venise de acasa, acum se adauga si sistemul militarizat, dictatorial, pe care pedagogii il aplica serios, detasati si indiferenti. Intre caminari, grupati pe gasti, izbucnesc frecvente conflicte si individul atacat este nevoit sa recurga „la statutul” de animal salbatic, adulmecand pericolul ce trebuie ocolit sau infruntat. Nici chiar o reintalnire tarzie cu locurile unde si-a rispit adolescenta nu-i smulge memorialistului vreo lacrima de duiosie. Constata doar pustietatea si degradarea cladirilor care au adapostit candva trairi si visari. Ca muncitor intr-un combinat in care toti faceau de toate si nimic bun, intr-un mediu marcat de indisciplina, neseriozitate si ignoranta nutreste tot mai mult ideea ca locul sau este in alta parte. Face liceul la seral si da admiterea la scoala de ofiteri de militie. Dupa o prima faza in care traieste satisfactiile lucrului bine facut, in urma unor intrigi este transferat de la Galati la Onesti. In ochii celui ostracizat, orasul apare ca o cetate a poluarii, chimice si umane, eterogenitatea populatiei creand probleme organelor de ordine. Conditiile de trai care i se ofera il dezamagesc si mai mult. In aceste circumstante, ivirea fetei cu esarfa verde (pe care si colectionarul romanelor de dragoste a asteptat-o 500 de pagini), o fiinta magnifica venita dintr-un mai vechi vis premonitoriu in plin cotidian, ilumineaza finalul scrierii, atenuand si „epilogul” putin cam edulcorat.

Un roman social, de dragoste si intrucatva filosofic

Cartea lui Ioan Barbuntoiu, „Fata cu esarfa verde” are incontestabile calitati de roman. Un roman de observatie sociala, de dragoste si, mai putin, filosofic. Insusi autorul constata ca atunci cand scrii pentru tine sinceritatea si nuditatea faptelor este asigurata. Scriind pentru altii, esti nevoit sa dai frau liber imaginatiei. Decopertarea reflectiilor unor personaje, dialogurile purtate in afara ariei de acoperire a prozatorului n-are cum fi accesibile memorialistului. Procedeul tine de epica romaneasca. La modul realist este vazuta degradarea satului care incepe cu exodul barbatilor spre oras. In vreme ce femeile duc greul, copiii viseaza si eu la avantajele urbanizarii. Casele capata culori ochioase si alei betonate, motoretele si motocicletele sunt ambreiate asurzitor mai ales in zilele de sarbatoare, indivizi cu nume neaose precum Grigore Abortaritei, Nicu Dudoanta, Anton Ababei, Georgica Doana se cred ajunsi domni de oras si isi flutura mandri cravatele ieftine, semn al parvenirii. Obiceiurile stravechi sunt grav deturnate, casatoria, de pilda, avand un ceremonial cu alte conotatii decat cele traditionale. Cu un realism grotesc sunt descrise ineptiile intalnite in timpul stagiului militar. Constatarile sunt cu atat mai verosimile cu cat vin de la un spirit disciplinat, apt pentru viata de combatant. „Nu intelegeam acesti oameni, ofiteri sau subofiteri, care, atunci cand imbracau uniforma deveneau fiare salbatice. Nu am inteles de unde venea placerea aceea de a-ti bate joc de oameni. Cred ca perversitatea lor era o permanenta si numai frica si neputinta ii impiedicau sa fie si in viata civila la fel. Haina militara pentru ei era sceptrul care le dadea puterea de a-si arata arama.” Cartea capata statut de roman odata cu evocarea complicatei relatii dintre Ioan si Lili. Tanarul muncitor intra in gratiile unei fete din protipendada „capitalistilor comunisti”. Atuurile sale sunt maturitatea analizelor si deciziilor, precum si eleganta exprimarii dobandita prin vaste lecturi. Marivodajul (limbajul galant, subtil) isi gaseste expresia sublima in dans. „Era prima data cand dansam cu Lili. Ii simteam respiratia. Era calda, imbietoare, tot trupul ei era cald, semn ca traia emotii intense. Imi placea starea ei, era fericita si eram bucuros ca sursa fericirii ei sunt eu.” Insa educatia fetei, crescuta intr-un alt mediu, al celor ajunsi la o buna situatie materiala si aflata intr-un puseu de revolta, intr-o incercare de integrare in normalitatea sociala, dejoaca promisiunile soartei schimbatoare. Factorul decisiv in curmarea acestei povesti de dragoste il constituie incapacitatea eroului de a se adapta unui context ostil siesi. „Nu are stofa” unui Julien Sorel, nu poate incheia un contract arivistic cu tatal fetei, o fiinta tipica pentru unele „capetenii comuniste”. Setea de puritate morala depaseste duiosia si mila care l-ar putea retine langa fiinta care pentru o vreme ii luminase viata. Tot acum se deruleaza si tentatia romanului filosofic. Pagini intregi incearca sa explice comportamentul fetei. Insa puterea de analiza atinge apogeul in calatoria cu trenul de noapte intre doua jumatati distincte ale vietii eroului. Trenul devenise „un viespar de ganduri” si un topos al miraculosului. Contrastul dintre proiect si realitate declanseaza „o cascada” de reflectii pe masura indepartarii la modul propriu cu trenul, dar si moral prin despartirea de modelul uman si profesional pe care il idolatrizase. Mustrarile pe care si le face ii imbogatesc propria cunoastere cu inca tot atatea experiente. Meditatiile asupra singuratatii, saraciei si bogatiei ii aduc in minte sfarsitul cutremurator al tatalui cu povata lui taraneasca, dar atat de profunda: „Stiu ca vrei sa faci ceva bun cu viata ta. De vei ajunge sa ai bani, sa nu uiti de saracie, sa nu uiti sa traiesti sarac!” Este luata in studiu si nebunia, componenta necesara pentru trairile fiintei, dar, atunci cand se exteriorizeaza, e o piedica serioasa in integrarea sociala. Pana la dragoste nu este decat un pas: „Cui nu a trait macar o farama din nebunia dragostei si nu a simtit cutremurarea ei fierbinte ii este greu sa inteleaga ispita si placerea durerii acestui sentiment.” Ivirea unui companion in persoana unui preot augmenteaza intensitatea meditatiilor. Sunt puse „sub lupa” iubirea crestineasca, pacatul si iertarea, ambitia („un pas mare spre autodistrugere”), notiunile de lege, normalitate si anormalitate, inconsistenta invataturii marxist-leniniste.

Un militian cu frica lui Dumnezeu

Tanarului muncitor galatean i se face propunerea de urma scoala de ofiteri in zilele cand tatal sau se apropia de obstescul sfarsit. Are acest fapt o semnificatie? Inseamna trecerea de sub autoritatea paterna sub cea a unei meserii severe? Caci, „este frumos si ademenitor sa ai putere asupra oamenilor si sa stralucesti inaintea altora, dar si demonic si periculos. Fiecare treapta urcata nu este un pas spre libertate; este un pas spre incatusare.” Convocat la Securitate, trece prin filtrul spaimei fata de acest gen de institutii. O sora mai mare, „zana buna” a familiei, il admonesteaza: „lumea uraste militienii si nu vreau ca tu sa faci parte din aceasta categorie. Sper sa te razgandesti cat mai repede.” Pana si omul de serviciul din sectia uzinala observa: „Nu esti tu bun de militian. Acolo trebuie sa fii rau si, cu firea ta, n-ai sa faci fata. Nu trebuie sa ai mama, sa ai tata, iar tu nu poti sa fii asa. Cine intra in militie isi lasa mila acasa.” Insufletit de o dorinta de mult uitata, presupunand ca printre oameni rai trebuie sa fie si oameni buni, tanarul nu renunta la demersurile sale, convins ca lumea se schimba si militia odata cu ea. Intr-adevar, se va incadra in tiparul cerintelor, iar intalnirea cu profesorul de criminalistica, Vochescu, se va dovedi providentiala. Si totusi, fiinta pura interioara se sincronizeaza dificil cu mentalitatile. Dialogul relevant cu un camarad, Mehes, pune in evidenta particularitatea eroului nostru („Vorbesti ca un preot. De ce nu te-ai dus la teologie?”) Nu despre teologie este vorba, ci despre relatia intima cu Dumnezeu. Copil fiind, Ioan a simtit independent puterea divinitatii. N-a fost strunit de o mama bigota, nici sugestionat de vreo bunica grijulie. Ca primitivii, a descoperit zeitatea din necesitatea explicarii si a protectiei. Este revelatorie in acest sens scena furtunii care se declanseaza in imensitatea campiei, unde nu exista niciun mijloc de aparare. Dimensiunea homerica a grindinei, agresiunea furibunda a trasnetelor, diluviul apocaliptic, fragilitatea fiintei umane in raport cu stihiile oarbe sunt coordonatele unei trairi dramatice execelent transfigurate artistic. La fel, cosmarul cantarului (una din probele de admitere la scoala profesionala era greutatea minima de 40 de kg) intra in seria amanuntelor stupide ce pot hotari o cariera, un destin. Rezolvarea este vazuta ca o revelatie, iar ingaduitorul asistent medical ca trimis al providentei. In mediul muncitoresc se atenueaza pasiunea eroului pentru pastrarea puritatii sufletesti, pentru afirmarea unei entitati divine. Lectura „Bibliei”, pe care o recomanda si altora, il tine pe linia de plutire. In fine, miraculoasele intalniri cu un preot. Daca la fereastra trenului de noapte aura ce inconjura capul acestuia putea fi provocata de irizarile luminoase, a doua oara lucrurile se complica. Din toata echipa ce-l urmareste pe acelasi preot, considerat element periculos, doar Ioan il vede si dialogheaza cu el. A treia oara, cutezatorul preot vine chiar in sediul Militiei, unde poarta un substantial dialog cu eroul. Poate o prezenta celesta sau, mai degraba, o manifestare a constiintei, un „alter ego” doritor de a proteja un om nevinovat, dornic de a solutiona apasatoare dileme morale.

*

Tehnic vorbind, prozatorului ii reusesc portretizarile. Un incapabil director de liceu este „un om respingator, caruia rautatea i se citea in priviri, un om care, daca vreodata prin venele lui cursese sange cu bunatate omeneasca, acum era transformat in catran.” Un ofiter de cadre este creionat ca „un barbat fara barbie, cu dintii iesiti in afara, intruchiparea perfecta a unui rozator mare si flamand.” In schimb, capitatul Nastrut apare drept: „un barbat corpolent, abia trecut de 40 de ani, parul si ochii aveau culoarea maslinelor, cu vorba moale si fata onesta, pe care staruia un suras angelic, semn al unui om bland si intelegator. Toata infatisarea lui era a unui om ademenit de mancare buna, scaldat in arome si condimente ispititoare, dornic de intalniri cu apropiati carora sa le transmita buna sa dispozitie.” Colegi de serviciu, precum Titere sau Stefan sunt caracterizati indirect prin fapte si anecdote. Naratorul insusi nu ocoleste autodefinirea, care capata consistenta mai ales in momentele critice. „Ma simteam ca un manechin vechi, cu fata crapata in multe bucati, aruncat intr-o magazie de rebuturi, lovit de piciorul magazinerului inciudat ca-i stau in cale in timp ce cauta lucruri cat de cat folositoare.” Nu putem trece peste alte realizari de ordin artistic: descrieri, definiri, pasaje de ironie bonoma, aforisme care impanzesc inteligent cartea.

Dotat cu talent, echilibrat in dozarea mijloacelor de expresie, Ioan Barbuntoiu este deja un prozator matur. Il asteptam cu o noua carte pe care s-o comentam cu aceeasi placere ca pe cea de fata.
Prof. Aristotel Pilipauteanu, Onesti


Scrie un comentariu
Campurile obligatorii sunt marcate cu *.

In cazul in care codul nu este lizibil click aici pentru a genera altul.
 
Peter Rotary
#2 : 11/05/2018, 10:44
Despre prigoana comunistă, autorul notează doar că din cauza, citez,"greutății cu care se înțelegeau și se aplicau noutățile legislative,a neștiinței,a unui și răutății pe care le purtau in suflet unii oameni"erau condamnați alți oameni"a căror vina era că se ridicau împotriva practicilor distrugătoare ale personalității,care doreau să-și asigure un trai decent și să trăiască în libertate."N-au respectat principiul egalitarismului,conchide simplist romancierul.In alta ordine de idei,circumstanțe neprietenoase îl determină pe viitorul apărător al legii sa comită mici infracțiuni:înșeală un șofer de camion,subscrie la ideile unui amic de a minți o patrulă sau de a căpăta bunăvoința unui subofițer de comisariat militar cu o sticla de coniac;el însuși pregătește un cartuș de Kent pentru un medic.Cum se mai joaca viața cu noi!Pe urma,eroul are obsesia de a tine lecții într-un limbaj savant.Prima eleva este Lili căreia îi administrează porții serioase de filosofie,morală și ceva politica.Urmeaza tatăl ei,care este instruit în termeni tehnici cum se utilizează narghileaua primită cadou.Filozofia coboară în prozaic,precum revelația sacrului in profan.In mizerabila unitate militară din Botoșani își face apariția miraculoasa (deja existente machina)un ofițer doctorand care îi explică recrutului absolvent de școală profesională cum sta treabă cu yin și yang.In fine,eroul nu dezvăluie mai nimic din cazurile pe care le rezolva că ofițer criminalist.Probabil un consemn de serviciu. N-am înțeles niciodată de ce ofițerii cu talent literar își donează cazurile unui Haralambie Zinca sau George Arion.Nu este o sugestie pentru Ioan Barbuntoiu care procedează bine scriind in loc de romane polițiste o carte ce tratează probleme delicate,proprii comunității și individului.
Peter Rotary
#1 : 06/05/2018, 16:40
Deși cronica se vrea exhaustivă, nu spune totul.Bunaoara, ajuns la stadiul de pensionar, eroul trăiește o tulburătoare anxietate.Spirit activ, dedicat meseriei din vocație și prin disciplina ferma, nu realizează că decenii întregi a fost înjugat la carul umilitor al trudei zilnice,că alții s-au servit de calitățile și abnegația lui.Dintr-o inerție dificil explicabilă,și-ar dori continuarea activității.Nu-si pune problema daca ar mai da randamentul de altădată,daca forțele fizice și psihice,in obiectivă scădere,i-ar mai asigura sustenabilitatea.Interpretand paradoxal sentimentul libertății, refuza sa se bucure de aceasta parte frumoasa a vieții.Cel care analizează probleme delicate precum eutanasia,solicita libertatea de a...munci.Scormoneste in trecut pentru a înțelege prezentul și viitorul.Calul de povara ajuns cap de ceremonie își asumă riscul rememorării și al introspecției retrospective care de multe ori te poate duce la deznădejde.(Voi reveni pe măsură ce avansezi cu lectura).


IMAGINEA SAPTAMANII

Pictura realizata de Carmen Mocanu