Cauta
INSOMNII SCOASE LA LICITATIE23/06/2018


Actualitatea literara

A zecea carte de versuri apartinand lui Nicolae Mihai "Insomnii scoase la licitatie", Editura "Ateneul Scriitorilor", 2016 este structurata in doua secvente. Prima, "Farama de vesnicie", respira sub auspiciile semnificativelor cuvinte ale lui Federico Garcia Lorca: "Zapada din flori se duce,/ doar cea din suflet ramane/ si gheara anilor face/ din ea giulgiu si-o cruce." Cu eternele sale obsesii si indecizii, Nicolae Mihai nu va reusi niciodata sa se autodefineasca total. Dar procesul se deruleaza la tensiune inalta, aducand castig poeziei sale. Anonim remarcat, poetul, trecut prin sinteza de infern si paradis a poeziei, duce in suflet pacatul si speranta. Comite greseli destinate sa-l absolve, "greseli cu maniere de printese/ mofturoase,/ mereu roditoare, ascunse dub piele." De fapt, chiar ele sunt indispensabilele "farame de vesnicie". Ratiunea existentei poetului rezida in protectia frumosului, in rememorarea sisifica a durerii si a fericirii, sentimente acut impartasite pana in dramatica ultima zi. O fotografie de suflet pastreaza amintirea tatalui, "imbatranit cu pasii/ unor verbe tematoare", cu chipul "avere fosnitoare/ cu rece inteles." Poetul insusi se considera un mort batran, incapabil sa mai raspunda la vreo asteptare. In realitate, el este un visator, contabil de rasunatoare tristeti, in etern conflict cu prozaismul lumii, beneficiar si ostracizant al pacatului: "Viseaza neintelesul, il imparte cu un cantec/ de flaut pana ramane o singura liniste/ prin care nu poate trece, in zbor, nici macar/ aripa unui fluture." Erotismul unora dintre poeme este departe de a fi, asa cum ne-am astepta, univoc, autumnal. Eul liric traieste intens pe intreaga claviatura. Adolescentin, este sigur ca nu va putea afla niciodata semnificatia privirii aruncate furis, "crescuta ca floare, in preajma/ unei inimi fara puncte cardinale". Zbuciumul cautarii, dorinta neimplinita de comunicare sufleteasca sunt contracarate de trairea plenara a sentimentului, ca in poemul "Pe intuneric", citabil integral pentru frumusetea lui: " Stinge lumina, imi spui,/ sa pot pipai intunericul/ flamand, ravasit...//Vreau sa privesc/ in fata vesnicia unui strigat/ sihastrit in ochii tai,/ care te poate face/ mai frumoasa, daca punem/ cap la cap rasuflarile/ si aprindem, fara o vorba,/ dragostea in mahalaua/ inimilor noastre." In fine, retine si imaginea celui care a parcurs experimentul iubirii, iar acum "in stropul de viata ramas/ negociabil" infrunta coordonatele unei ambigui retrospective. Impresioneaza in poeziile lui Nicolae Mihai peisajele zugravite in cuvinte, fie de natura meridionala ("Se sting pe rand culorile/ de vara,/ iar soarele venit de nicaieri,/ rasfrant si fara viata personala,/ piere in graiul umbrelor zidit." ; "Cad frunze ofilite sub frunzare,/ cu gramada,/ iar tipetele lor strarnesc in somn/ cosmaruri si tornade.") sau polare ("Urme fugarite prin troiene/ ca o mirare a sangelui rebel"). De neignorat este pigmentul ironic, sosit atunci cand circumstantele o cer, precum in "Bizarerii astrale". Adaptarea la voiosia ludica a versului popular ("Doina sau inger surd", "Femeie in catrinta") este fara cusur la un poet de talentul lui Nicolae Mihai.

LINISTE CU MIROS DE CETINA


A doua secventa a cartii poarta drept motto un simtamant patern in transpunerea lui Rabindranath Tagore. Linistea invocata nu este perceptibila pentru oricine. Cand fenomenul se produce, fiecare il simte altfel. Superlativul il traieste numai poetul: "Poti s-o pastrezi, pana cand ti se face/ de prapastie cuibarita in brate/ si de miros de cetina logodit cu pasarea,/ dionisiaca, batuta de piscuri, pana la extaz." In cautarea cuvantului potrivit, poetul face eforturi considerabile, tinand sa "scrie cu rasuflarea, cel mai frumos poem de dragoste." Acumularea noptilor ascunse, striate de raspunsuri la intrebari nicicand pue, faciliteaza imbogatirea sufletului imbujorat de iubire. Fantezii de clipa deschid calea imaginatiei spre paradisul senzualitatii. "Vioreaua neagra" beneficiaza de un portret ce atinge sublimul: "Multi spun ca are inima/ de lupoaica si trup masluit,/ strivind sub talpi/ pas inselator de tiganca.// Oblonita/ de a timpului pofta regala,/ cheama privirea, o invata/ sa fie rebela, schimba/ chiar si pacatul/ pe-o mirare fugara." Si, din nou, erotismul devine mijloc de ascensiune in cautarea frumusetii, obsesia prima a poetului, o "frumusete de varsta unui zeu". Alintat de talent, Nicolae Mihai risipeste generos inspirate metafore: "lipesti urechea de apa limpede a iazului"; "fereastra cu fagaduieli infantile"; "frigul celest, incoruptibil"; "doar mainile mamei/ puteau sa intarzie cascada nisipului/ din clepsidra". Nu lipseste nici din a doua parte a cartii pigmentarea ludica, precum evocarea albinei prinsa intre flori la furat. Se mai degaja din lectura poemelor admiratia pentru forma statuara a iubitei ("Sub acoperisul umbrei"), convietuirea sublimului cu prozaicul ("Conjugala"), melancolia varstei ("Mai batran cu o amintire"). Grav este cand nostalgia deschide portile pesimismului sosit in chip de concluzie existentiala: "tot ce-i omenesc pare o rana/ din care se scurg, din belsug, nostalgii/ si simti cum te umpli incet, incet, cu pamant." Ca sa inchei totusi optimist, voi cita o poezie, prozodic, ciudata, "Iarna semnelor adanci": "S-a cainit a iarna vantul cu chemari/ de dor hain; evadam din cuiburi calde/c-o tristete mai putin...// din dorinta de-a ascunde, pe sub gene,/ mari de plans, punem intrebari banale/ frigului in brate strans...// Adunati in cerc amnezic, la o vorba/ compromisa, judecam fara verdicte,/ iarna iernilor promisa...". Ce minunat poet in dulcele stil clasic ar fi fost Nicolae Mihai daca n-ar jongla desavarsit pe fluviul versificatiei moderne!
Prof. Aristotel Pilipauteanu, Onesti

Dor uitat

Sa te-aud fara cuvinte
Mai repar un dor uitat
Sa te tin mereu in minte
Printre lacrimi si-un oftat

Pana ma trezesc din vis
Umblu nu mai stiu pe unde
Privirea ta e-un paradis
Unde m-as putea ascunde

Pe furis cu disperare
Precum hotul pas cu pas
Cand visez pana ma doare
Fur din dor ce-a mai ramas

Sunt semnatura umbrei mele

Umbra mea
rasturnata pe nisipul fierbinte
ramane o vreme in carantina

imprumuta cate ceva din armonia
unui zambet de pasare inflorit
in coltul ochiului pana cand,
lacrimand, incepe sa curga,
sa se destrame …

umbra mea - parere sovaielnica -
nu mai alearga dupa fetiscane
e canisul de o varsta cu mine culcat
pe spate pentru o raza neprihanita
de soare.

Cine poate opri nimicul

Este lucrul de incercare
in sine al firescului

multi nu il iau in seama
pentru ca nu gasesc motive

primii lui pasi
ascund trene lungi de umbra
la preturi de nimic

pentru a-l auzi
cineva pune cuvintele
sa taca in locul lui.
Versuri de Nicolae Mihai


Scrie un comentariu
Campurile obligatorii sunt marcate cu *.

In cazul in care codul nu este lizibil click aici pentru a genera altul.
 


IMAGINEA SAPTAMANII

Pictura realizata de Carmen Mocanu