Pasi spre Eminescu

La mijloc de ianuarie ne-am adus aminte de Eminescu… Dupa cum mentiona un cunoscut critic literar “sinistrele celebrari din anii din urma ale lui Eminescu de 15 ianuarie, aproape ca au disparut si acum mai decent este sa punem mana pe un volum de-al lui de poezii, sa-l deschidem la întamplare, sa ne umplem sufletul si mintea de frumusetea versurilor si sa ne întrebam pentru o clipa: de unde a putut un om din secolul al XIX-lea, într-o cultura romana aflata la varsta pionieratului, cu scriitori care înca bajbaiau pentru a gasi cuvintele care sa le exprime trairile, sa-si traga un asemenea suflu poetic si sa atinga o asemenea descatusare a expresiei?” Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai mari poeti ai Romaniei si ne mandrim cu el, dar asta am mai auzit … Prea putini se gandesc de ce, in ce fel si cu ce mijloace a reusit Mihai Eminescu sa ajunga la un nivel atat de mare. El s-a impus prin spiritualitatea sa si prin eterna sa dragoste melancolica fata de natura, care era prezenta mereu în creatia sa. Toate generatiile se vor afla sub influenta creatiei eminesciene in tot ceea ce are ea mai bun, mai frumos, ridicandu-se spre acel punct feeric al doinelor sau basmelor populare.
Universul motivelor folosite de Eminescu este alcatuit din timp si spatiu national, padure, mare, doina, vis, melancolie, natura si elementele cosmice. Criticul literar Tudor Vianu nota: “Mintea lui Eminescu lucreaza cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adica cu cele mai înalte concepte faurite de ratiunea omului. Printre acestea ideea eternitatii stapaneste mintea într-o asemenea masura încat una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor din perspectiva eternitatii. Este în toata poezia lui Eminescu o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineaza orice îngustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectuala a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestarii lui si aceea care explica prestigiul atat de covarsitor al operei sale”.
Dupa marturia sufletului însetat de poezie al Elisabetei Iosif, “pe Eminescu îl regasim la Iasi, unde vara florile de tei cuprind coroana solara a teiului eminescian. Arborele respira ritmic, precum versul eminescian în timp ce risipeste tot parfumul sau… Teiul îsi poarta coama înflorita ca un tanar cu pletele-n vant, raspandind viata. Pe urmele lui Eminescu mereu sunt adolescentii, ce stau nemiscati sub… ploaia de flori. „Cu ochii mari la ea se uita / Plini de vis, duiosi plutind / Flori de tei în paru-i negru / Si la sold un corn de-argint.” Iar ca-n „Freamat de codru”,- „Teiul vechi un ram întins-a / Ca sa poata sa-l îndoaie, / Ramul tanar vant sa-si deie/ Si de brate-n sus s-o ieie / Iara florile sa ploaie / Peste dansa”. Muzeele Iasiului pastreaza multe marturii eminesciene, fapt ce o face pe romantica Elisabeta Iosif ca sa noteze: „Îmi atrag atentia cateva pretioase obiecte prin care, parca, îi simteam prezenta. Aud tic-tac-ul ceasului, care i-a masurat orele, minutele sau secundele nasterii poemelor nemuritoare. Alaturi, inelul marelui poet, cu initialele sale, gravate adanc. Initiale folosite de Eminescu, dupa marturiile contemporanilor, drept sigiliu. Parca simt atingerea degetelor sale subtiri si respiratia aceea unica a ritmului eminescian”.
Concluzia? Considerandu-l „etalonul poeziei romanesti”, Constantin Noica a lasat cateva cuvinte memorabile: „Arborii nu cresc pana la cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramane în cultura mai departe înfometati.”