Un azil in aer liber

Pentru un oras care a fost infiintat ca “apendice” urban al unei impunatoare industrii chimice si petro-chimice locale, un olimpic international la chimie ar trebui sa insemne incununarea educationala a excelentei din practica industriala. La Onesti, lucrurile stau pe dos: industria de odinioara, mareata si productiva, este in letargie, iar din caracterul chimic si petrochimic al orasului de pe Trotus s-a ales praful si pulberea. Pentru Onesti, un olimpic la chimie este ironia sortii. O veste proasta, nu una buna. Orasul isi hraneste iluzia viitorului rumegand, in tihna si nestire, nostalgii ale trecutului proletar cand toate cosurile de fum duduiau, cand toti muncitorii aveau locul de munca asigurat, carti de munca si “vechime”. Insa nimic nu mai e la fel.
Cu un primar fosilizat la locul de munca, onestenii n-au motive sa spere la prea multe de la administratia lor. Consiliul local, dominat de marunte coterii locale si de cumatreli in virtutea interesului privat, nu public, e dominat de alesi care voteaza adeseori pentru rezolvarea propriilor probleme, pentru satisfacerea propriilor nevoi. Orasul, cel putin asa cum am apucat sa-l cunosc, pare predat in fata celor care-l conduc. E un oras damnat.
Cauza damnarii e usor de identificat: tinerimea Onestiului, atata cata a fost ea, pare sa-si fi luat lumea in cap, urbea lasand impresia unui imens azil de batrani in aer liber. Un electorat in majoritate imbatranit voteaza politicieni si politici publice care-i satisfac cerintele de asistenta sociala. De aceea in fruntea Onestiului troneaza, de aproape 20 de ani, un primar socialist, nu un primar de dreapta, in spiritul si traditia europeana a unui oras altadata profund industrializat. Dictatura “geriatrica” ce pare a domina Onestiul ar putea fi subjugata in 2012, fapt ce ar coincide cu o trezire la viata a unui municipiu acum prizonier al unei somnolente de moarte.
In definitiv, Onestiul nu-si poate schimba conducatorii daca, mai intai, nu se schimba pe sine.