In Romania, a fi in criza este un dat. Criza de-a lungul primului mileniu crestin, criza in urmatorii 800 ani, in criza pe timpul lui Tudor Vladimirescu, criza si in perioada pasoptista, criza la sfarsitul secolului al XIX-lea, criza inaintea si indaratul Primului Razboi Mondial, criza intre 1929-1933, criza in anii ’50-60, criza in anii ’80 urmata de o scurta perioada tranzitorie … spre o noua etapa de criza. Nu mai putem vorbi de un simplu accident sau de o stare de spirit de moment.
Pana la urma, a fi in criza reprezinta, se pare, felul de a fi al acestei natiuni. Un destin dramatic implacabil, fara cauze precise, dar cu efecte negative generalizate. Neantul insusi: sistemul bancar este in criza, sistemul locurilor de munca este in criza, economia scartaie din toate incheieturile, scena politica romaneasca este in criza de sinceritate, de moralitate, de bun-simt, de proiecte si programe bine intentionate si, in consecinta, cetatenii acestei tari sunt, la randul lor, in criza de bani, de timp, de liniste familiala s.a. Cat despre bunastarea si fericirea natiunii, ca obiective finale ale constitutiilor occidentale …
Dupa cum este cunoscut, cuvantul criza isi are originile in greaca veche – din verbul krinein, cu intelesul de “a judeca”, “a separa”, “a decide/a hotari”. Cuvantul grec krisis, adica judecata sau decizie, a fost preluat in limba latina, unde a devenit crisin, crisis, ajungand, ulterior, la forma si intelesul din prezent. Rostul acestei scurte incursiuni in etimologia cuvantului este acela de a reliefa slaba prezenta a judecatii noastre privind greselile trecutului si a deciziei privind drumul de urmat.
Istoria nationala consemneaza numai doua momente de krisis de tip autohton. Primul dintre ele a fost initiat in perioada interbelica – in anii ’20 – si s-a materializat intr-o fastuoasa dezbatere academica privind dezvoltarea Romaniei, purtata intre intelectualii principalelor partide de dreapta si de stanga (PNL si PNT). Vintila Bratianu, Stefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Virgil Madgearu s.a. au fost personalitatile care au contribuit, intr-o masura mai mica sau mai mare, la bruma de prosperitate economica inregistrata spre sfarsitul anilor ’30. Pe de alta parte, cel de-al doilea moment major de cumpanire si decizie politica a avut loc in anii ’50-60 ai perioadei comuniste, atunci cand liderii noului regim au trasat, prin industrializare, liniile directoare ale unei veritabile declaratii de independenta in cadrul fostului spatiu dominat de URSS.
Romania zilelor noastre, desi pune la bataie o adevarata infrastructura a Purgatoriului, nu-si mai poate permite o reeditare a unui nou moment de tip krisis. Ne lipsesc independenta economica, autonomia sistemului financiar, vointa politica si, nu in ultimul rand, mecanismele socio-structurale capabile sa puna in stare de alerta sistemul imunitar al acestei natiuni. Cine si ce sa mai judece intr-un stat ce a privatizat interesul national, intr-un stat care si-a abandonat cetatenii? Nu mai conteaza decat micile feude politice, afaceristii transpartinici – adevarate robinete de autofinantare ale partidelor – si pletora de sinecuristi bugetofagi numiti tot pe criterii politice. In rest, pentru fiecare dintre cei peste 3 milioane de romani ce formeaza diaspora europeana, pentru fiecare dintre cei peste 5 milioane de pensionari, pentru milioanele de “asistati” din mediul rural si sutele de mii de bugetari functioneaza regula supravietuirii pe cont propriu.
Principalul pericol, specific perioadelor de criza, consta in tendinta de fragilizare a regulilor economiei de piata si a normelor democratice. In democratiile proaspat redescoperite, prost exercitate si care aduc in prim-planul scenei politice “vietuitoare” ale caror fapte se afla la limita penala a inaltei tradari de tara, astfel de pericole sunt la limita iminentei. In vremurile “rele”, “idolii” forului public sunt primele victime ale rabufnirilor sociale. Resorturile intime ale acestui fenomen tin mai curand de repudierea instinctiva a unei realitati obsesiv angoasante, de nevoia de a schimba aceasta realitate si mai putin de mecanismele democratice in sine.
Pentru moment, in tara cangrenata de flagelul politizarii excesive, in aceasta aglomerare de oameni orfani de tara pe care nu-i mai leaga decat dorinta de a pleca, neincrederea si drama comuna a traiului zilnic, balanta stabilitatii este asigurata de prezenta unui simplu buletin de vot. Pana cand?
Lect.univ.dr. Alin Popa
