Framantari cotidiene
Frumusetea peisajelor de la Pralea, unde se afla fosta cabana la care poposea Nicolae Ceausescu insotit de membri din conducerea comunista de partid si de stat, a fost aleasa pentru a gazdui o noua editie a Taberei Literar – Artistice. Consilierul Directiei Judetene pentru Cultura, Culte si Patrimoniu National, Victor Munteanu a avut ca invitati, printre altii: Dumitru Braneanu (fost vicepresedinte al Consiliului Judetean), prof. Nicolae Popa, directorul Ansamblului artistic „Privighetorile Zeletinului” din Podu Turcului sau Viorel Ghelasa, seful Directiei Silvice. Din municipiul Onesti au fost prezenti coregraful Francisc Enasel, directorul Ansamblului Artistic „Doina Trotusului”, interpreta de muzica populara Elena Lucaci Vasiliu (care, intr-un duet deosebit cu sotul Vasile Vasiliu au dat glas cantecului religios „Iubite-voi, Doamne!”) si Cristina Iscru, presedinta a Asociatiei Corale „Armonia – Ion Cuntan”, dar si o poeta si o interpreta a muzicii culte de o deosebita sensibilitate artistica. Autor a mai multor volume de poezie, Dumitru Braneanu, care cu ani in urma a coordonat implementarea metodelor si tehnicilor care sa sustina cresterea productiei agricole, a marturisit ca, in 1989, s-a aflat, cu angajare civica, in mijlocul evenimentelor, fiind apoi deputat in Adunarea Constituanta.
In acest loc, care i-a starnit lui Victor Munteanu intrebarea „cum a dat frumusetea in atatea mii de ramuri?” in „jurnalul” taberei au fost insemnate lucruri ce au cuprins profunzimea unor meditatii. Pornind de la vorbele lui Albert Camus „mi-am tot trambitat loialitatea, insa nu cred ca exista o singura persoana pe care am iubit-o si pe care sa o fi tradat in final”, alaturi au fost asezate cuvintele „loialitatea este o virtute, pe care nu o poate avea oricine”. In adierea brazilor de la Pralea razbat din caietul de insemnari al taberei si alte randuri: „Roaga-te mereu sa ai ochi care vad ceea ce este mai frumos, o inima care iarta ceea ce e mai rau si un suflet care nu isi pierde niciodata credinta… Singurul scop al omului pe acest pamant este acela de a evolua pana a ajunge la Dumnezeu – lucru ce pare usor de atins in padurile sublime de la Pralea. Majestatea Sa, Padurea, atrage sufletul ca un cantec seducator de sirena”.
Coplesit de faptul ca „gandul nostru este conturat intre ceea ce inseamna loialitate si fidelitate, dar si de semnele de intrebare pe care trebuie sa ni le punem”, prof. Nicolae Popa a notat: „Nu stiu daca noi, cei ce trecem pe pamant si deschidem pentru o secunda aceasta poarta a infinitului, putem crede ca stim ceva si ca tot ceea ce ne inconjoara este definit din capacitatile si scrierile noastre. Eu, ca un simplu muritor, dar intotdeauna aproape cu sufletul si cu toata dorinta mea fara fatarnicie fata de Dumnezeu, simt darurile sale ce se revarsa nesfarsit asupra celor ce traiesc si inteleg menirea si locul nostru in scurta noastra plimbare pe aceste taramuri. Doresc sa imi exprim sincera, nobila si dumnezeiasca traire atunci cand natura aceasta minunata, creatie a lui Dumnezeu, ne inconjoara!”
Daca mai amintim ca si doinele, cantate de „rupeau sufletul”, ca adevarate rugaciuni, au cuprins codrii Pralei, atunci putem presara si vorbele poetului Nicolae Mihai, care, indragostit de frumusetea peisajului de la Pralea, si-a lasat „sufletul sa haladuiasca de unul singur pe cararile padurii de aici, de-a dreapta si de-a stanga inimii, cat aceasta va mai bate!”
Ion Moraru
