Este aproape imposibil sa-ti mai pastrezi echilibrul si dreapta judecata intr-o lume narcotizata, pe cale mediatica, de un exces informational diluvial. Hipnoza zilnica a stirilor, a prime-time-urilor, a breaking-news-urilor nu ne mai lasa ragazul sa distingem, cu calm, intre armonie si dizarmonie, intre normalitate si anormalitate, intre inteligenta sobra si grobianismul manelizat.
Captivi in centrul acestui ciclon (non)informational, amalgamam fara voia noastra – si fara prea mult discernamant – personaje caricaturale cu personalitati, nonevenimente cu intamplari remarcabile, elitarismul si academismul cu structurile interlope, lumea ranceda a canalelor si universul levantin al pitipoancelor tunate cu efortul autodidact al tinerilor olimpici medaliati. Cine sa-si mai sacrifice timpul pentru rememorari sau pentru analize amanuntite, cand Clipa fierbinte a evenimentelor se cere traita in direct?
Sunt constient de faptul ca realitatile romanesti nu trebuie sa fie confundate cu imaginea si izul exhalatiilor de vidanja mioritica propovaduite de presa locala si nationala. Am certitudinea ca multi dintre conationalii nostri s-au obisnuit sa vada si faptele si lucrurile pozitive aflate dincolo de zgura rezultata din efortul de cretinizare a maselor, dincolo de inventarierea masochista a nenorocului, a viciilor, a complexelor de inferioritate, a nimicniciei si damnarilor de tot felul.
Totusi, in comparatie cu acest bilant pozitiv minimal, realitatea romaneasca postdecembrista inventariaza Esecul la proportii catastrofice. Ar fi nedrept, chiar fatal, sa negam sau sa trecem prea usor cu vederea peste aceasta cantitate uriasa de anormalitate. Exersat temeinic in ultimii 23 de ani (unii dintre noi ar fi tentati sa extinda scala istorica la cateva secole bune), esecul s-a impletit adesea cu ridicolul, acesta din urma devenind la noi un fel de marca identitara, un adevarat brand national. O foarte sumara exemplificare ne va edifica pe deplin asupra justetei celor afirmate mai sus:
– o revolutie nationala initiata de etnici unguri si sarbi (in Banat) deturnata de la obiectivele sale majore de o mana de teroristi care, de fapt, nu au fost nici identificati si nici prinsi;
– un elan revolutionar anticomunist ce aduce la putere fosti comunisti;
– fosti nomenclaturisti ce mimeaza de 23 ani constructia unei societati democratice („democratia originala”), dupa ce au facut praf societatea socialista multilateral dezvoltata;
– ministere ale economiei ce patroneaza sfios procesul de falimentare a intregii retele industriale a epocii socialiste, in numele unui proces de privatizare ce nu gaseste rentabilitatea si profitul decat in colaborare cu centrele de colectare de fier vechi;
– ministere ale agriculturii ce asista neputincioase la inundarea pietelor interne cu produse straine nefiscalizate si necontrolate, in vreme ce peste micile ferme ale producatorilor romani pandeste la tot pasul iminenta pestei porcine, a gripei aviare, a aflatoxinei sau – cea mai cumplita dintre toate epidemiile – a slabei finantari si a preturilor (mereu) mici/ kg;
– ministere ale educatiei ce asista neputincioase la decredibilizarea si deprofesionalizarea corpului profesoral (prin marginalizare si finantare sub nivelul minimal de supravietuire) si la masiva lipsa de performanta a elevilor si studentilor (marile performante din domeniul educatiei vin din randul elevilor superdotati si autodidacti, pe care scoala romaneasca mai rau ii incurca in drumul lor spre performanta);
– ministere ale sanatatii ce vegheaza atent, mereu in alerta, ca nu cumva conationalii nostri sa rateze podiumul european in ceea ce priveste nivelul mortalitatii infantile sau in privinta ratelor de mortalitate cauzate de virusul hepatic A, B sau C, de bolile cardiovasculare (locul 3 in lume), de tuberculoza, de bolile aparatului respirator, de rabie, tumori s.a.
Cu foarte putine exceptii – zona de forta, coercitiva, in care statul si-a pastrat si conservat strict interesele de supravietuire – parghiile esentiale pentru o fiintare nationala normala au fost abandonate. In logica neoliberala a statului minimal – un stat captiv intereselor inguste ale mediului privat – ingerintele centraliste nu mai sunt trendy. Statul nu mai poate intretine infrastructura economica, nu mai doreste sa sustina cultura, nu mai vrea sa stipendieze decent nici sanatatea si nici educatia, statul se dovedeste profund incompetent in privinta mentinerii/dezvoltarii infrastructurii rutiere/feroviare si, nu in ultimul rand, dupa ce a fortat, nu cu mult timp in urma, realitatea demografica bine dospita a „decreteilor”, acelasi stat explica resorturile implacabile ale actualei prabusiri demografice.
Statul sa prospere, Prostii sa dispere!, spunea o lozinca vehiculata in cadrul miscarilor de strada din ianuarie 2012. Numai ca pentru o prosperitate sustenabila prescriptia clasica recomanda calduros privatizarea. Cine poate sti? Poate ca la un moment dat, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, intr-o veritabila confederatie de state europene vom putea sa scoatem la mezat si puterile statului. Eu unul, as vota fara nicio rezerva politicienii nordici: un legislativ restrans, dar eficient, dominat de nemti si danezi ce vin sa lucreze in comisiile de specialitate pedaland ecologic la bicicletele din dotare, un executiv eminamente german, cu ministri ce pleaca rusinati capul la cea mai neinsemnata acuzatie de plagiat si un sistem judecatoresc dominat, sa zicem, de suedezi, nu doar pentru faptul ca sunt etaloane de corectitudine. La cat de obisnuiti sunt cu temperaturile scazute, cred ca nu vor mai considera nefireasca plasarea „la racoare” a politicienilor corupti.
lect. univ. dr. Alin Popa
profesor la Universitatea „Vasile Alecsandri”
