Ziua lunga se asternea agale in fata noastra. Masina se misca rapid pe drumul de tara, lasand in urma noastra nori de praf alb. Campiile aurii se intindeau spre linia orizontului, iar eu visam la minunatele zile ce le voi petrece in linistea soarelui fierbinte de august. Imi era dor de locurile acestea. Aici gandurile zburda libere in bataia vantului. Aici te simti liber, nu prizonier al unei vieti agitate. Aici intelegi tot ceea ce este cu adevarat important. Tocmai facusem stanga spre satul ascuns intre dealurile abrupte. Locul acesta iti da de gandit. Apa care curge pe langa gospodarii, ratelele ce se ascund de razele fierbinti ale soarelui si macane suparate una la alta. Este o lume paralela cu cea in care traiesc. Aici lumea este pura, asa cum a fost lasata de la inceputuri. Ei nu sunt corupti de politica sau joburi stresante, ei traiesc simplu, cum ar trebui. Problema este ca aceste meleaguri sunt din ce in ce mai parasite. Veti gasi aici doar batrani prietenosi ce te saluta de la poarta, te invita sa stai, sa vorbesti o clipa cu ei. Sunt singuri.
Daca ii veti intreba daca au nevoie de ceva, vor raspunde ca sunt bine, dar mai stati putin sa va arate cum au reparat acoperisul hambarului. Daca ii intrebi de copii, ti se va raspunde cu un zambet amar. Nevoia de a avea pe cineva este primitiva. Te doare inima cand vezi ce ai facut si tu, copil plecat la oras, si tu cu un bunic alb lasat singur in linistea muntelui. Dar ai avut de ales, ai vrut mai mult. Ai vrut Anglia, Italia, Spania, ai plecat. Iar batranul tau nu a putut decat sa iti faca cu mana, stiind ce il va astepta. Dar nu a zis nimic, era mandru de tine. Si-a acceptat linistea batranetii. In mintea mea avea loc o dezbatere. De ce ai pleca de aici? Dar problema cea grava nu este plecatul, este parasitul. Asa te corupe orasul cu griji si probleme de uiti sa iti suni batranul sa ii spui “Buna ziua!”. M-am intors acum. Chiar si pentru doua saptamani, chiar si pentru o zi, conteaza.
Masina trecu pe langa un stol de randunele ce isi invatau puisorii sa zboare. Imi aduc aminte ca intr-o primavara, o versiune mai tanara a bunului si eu de vreo 7 ani stateam in bucatarie. Peretii erau albi, iar mobilierul de lemn ma facea mereu sa ma simt confortabil. Soba era fierbinte, caci iarna isi lasase inca urmele aici la munte. Lemnele din soba trosneau, iar eu ma uitam pe geam. Casa bunului este mai sus de sat, o casuta la marginea padurii, pe un deal inalt. Pe geamul bucatariei poti vedea satul. In acea dimineata imi aduc aminte ca se lasase o ceata groasa. Ma uitam fascinata pe fereastra, la capetele florilor ce incercau sa iasa de sub zapada. Mi-am mutat repede privirea spre capita de fan pe care se afla o pasare. Aceasta lua firisoare de iarba uscata si le ducea undeva langa casa, dar nu puteam vedea unde. Bunul meu mi-a zambit si mi-a intins geaca.
– Stii ce pasari sunt acestea? intreba el
Vazandu-mi expresia nedumerita spuse:
– Aceste pasari au venit din tarile calde. Au zburat si au vazut toata lumea. Toamna pleaca din cauza frigului, dar primavara nu uita niciodata sa se intoarca acasa. Se numesc randunele si vezi, au coada in forma de furculita!
Un zambet mare imi aparea la fiecare lectie de zoologie cu batranul meu. Adoram sa explorez cu el si sa aflu lucruri noi. Ma simteam implinita.
– Se pare ca vremea nu este prea blanda cu ele, spuse el. Zapada inca nu s-a topit.
A doua zi de dimineata admiram un cuib gata construit de acele fiinte micute. Bunul mi le descrise ca pasari harnice si dragalase. Orice mi-ar fi spus as fi crezut, asa ca parerea mea despre vizitatoarele de sus era una buna. Asa mare admiratie aveam pentru ele, ca stateam sa ma uit la cuibul lor cu orele.
Cateva zile mai tarziu m-am trezit dis-de-dimineata cu bataile neincetate ale unui ciocan. Batranul meu era afara. La varsta lui, era cocotat pe o scara, garbovit de anii ce au trecut, luptandu-se cu pletele-i albe ce-i incurcau treaba. Tot nu intelegeam ce facea, la ora asta a diminetii. Urma o noua lectie, nu de zoologie, o lectie ce avea sa imi defineasca caracterul in viitor. Urma o lectie de bunatate, ce mi-a schimbat perspectiva asupra lucrurilor. Bunicul meu batea o scandura sub acoperisul casei pentru ca acel cuib al randunelelor sa nu se prabuseasca. Poate ca acum nu pare mare lucru, dar pentru o fetita de 7 ani, efortul pe care l-a depus bunicul ei a fost nemaiintalnit. Am invatat sa fiu buna, sa ajut daca este in puterea mea. Puii noilor vecine cresteau odata cu mine. Eu si bunul ieseam langa magazia de lemne pentru a le privi cum fac acrobatii pe cerul de vara tarzie. Atunci a fost prima data cand am realizat ca traiesc, ca timpul trece foarte repede. Acesti puisori mi-au povestit ciclul vietii, o poveste cu inceput si sfarsit. Fetita de sapte ani privea stolul de randunele, dar nimeni nu stia ce secrete ascundea privirea ei.
Ma fascina taiatul lemnelor. Bunicul meu isi confectiona cele mai frumoase bancute de lemn. Dupa-amiaza ma gaseai sub acoperisul magaziei, la umbra facand ceva cu lemnul si cu cuiele bunicului meu. Imi aduc aminte ca in gradina stateam amandoi pe noile bancute si ne uitam la rosiile bunicului, cel mai interesant exponat vara, din acea gadina. Stateam chiar in fata galetilor de apa cu care aveam sa le udam. Mereu pastram distanta, caci albinele planau delicat deasupra apei pentru a-si racori aripile incinse de soare. Desi imi era foarte frica de ele, ma bucuram ca isi gasesc alinare in galetile noastre de apa. Bunul meu domnea asupra gradinii lui de basm. Il vedeam ca pe un rege stand pe tronul lui, admirand regatul. Imi mai aduc aminte mainile muncite ale bunului meu atingand apa rece. Mereu se gasea cate o albinuta sa se blocheze sub apa. Bunicul meu le ridica pe fiecare. Le punea la soare si le sufla apa de pe aripi.
– Tataie! Ai grija sa nu te intepe! spuse o voce infricosata acum adapostita in spatele bunicului.
– Nu ma inteapa, tataie. Nu vezi tu ce infricosata era ea acolo in apa. Acum imi multumeste, mai sta putin la soare si…
Albinuta zbura inapoi spre treaba ei. Uitand ca aproape a murit, uitand ca a fost salvata, s-a intors la munca ei. Cate amintiri am eu in gradina fermecata!
Bunul meu, in fiecare seara contempla pe scaunul din spatele casei, cu vinul proaspat scos din butoi. Greierii ii cantau serenade lunii, iar racoarea rece a unei nopti de vara se lasa. Bunicul meu face parte din peisaj. Pare sa nu fie deranjat de nimic si de nimeni. E una cu vantul racoritor al verii, cu cerul instelat, o amintire a vremurilor de demult. Desigur, eram si eu prin preajma.
– Taaaaataaaaaieeee! Imi e foameeeeeee!
Dracusorul scoase capul de dupa usa, analiza putin mediul, trimise imediat coordonatele la creier. Bunic pe scaun, carja nesupravegheata.
– Acum vin, tataie, acum ma ridic.
Tinta era in miscare, una foarte lenta.
– Mai, draga, unde-mi este carja?
Desigur, dracusorul nu era de gasit. Tinta inainta intr-un final sprijinindu-se de toti peretii casutei. Cand, in sfarsit, ajunse la locatia dorita, dracusorul il astepta cu hohote de ras. Batranul meu nu s-a enervat prea tare, doar a murmurat o serie de cuvinte necunoscute mie la acea vreme si imi zise sa ma astampar. Foamea era reala, doar a asteptat pana la finalizarea planului. M-am asezat la masa privind atenta bucatarul. Se pare ca aveam specialitatea casei! Copanelele prajite la tigaie abureau pe masa. Ne-am pus pe mancat. Acolo voi gasi mereu cea mai buna mancare de pe lume.
Dimineata, bunul meu se trezea odata cu gainile, la propriu. Se trezea, le dadea drumul, le facea curat, apoi contempla din nou pe vesnicul lui scaun, asteptandu-mi trezirea. Cand ma trezeam eu era deja ora 11. Primul lucru pe care il faceam dimineata era sa iau ouale de la gaini. Adoram sa fac asta! Mai dupa-amiaza gainile aveau dreptul sa iasa din tarc si sa se plimbe din curte. Pentru ele era de fapt ora de calvar, caci dracusorul le alerga prin toata gospodaria. Gainile eventual nu mai vroiau sa iasa din tarc. Bunicul meu m-a mai invatat ceva folositor in viata: cum sa prind muste. Dupa-amiaza erau organizate olimpiade de prins muste. Concurentii se asezau in jurul mesei si isi asteptau victimele. Elevul isi cam dezamagea profesorul, dar in curand mainile agere au ajuns sa intreaca mainile noduroase.
Atatea amintiri! Chiar imi e dor de bunul, imi e dor de vremurile acelea. Grijile erau ceva uitat in spatiu. Veneam la bunul aproape in fiecare zi, apoi in fiecare luna, iar mai apoi, de cateva ori pe an. Cand eram mica, vroiam sa fiu mare. Acum tot ce imi doresc este sa ies din masina si sa imi imbratisez batranul. Acum ca sunt mai mare inteleg ce greu traieste bunul sus pe dealul fermecat. Cand l-am sunat ultima oara, mama l-a intrebat daca vrea sa il ducem la un azil, undeva mai aproape de noi. A spus ca dealul acela este viata lui, sa il lasam pe Dumnezeu sa ii ia viata.
Batranul meu singur cu muntele. Batranul meu singur cu Pisu. Cu ce sunt eu diferita de toti ceilalti? Corupta de oras si de viata toxica din el. Cel mai tare ma doare ca ultima oara cand l-am vazut, era diar o amintire a vremurilor de demult, a verilor minunate alaturi de el. Durea, dar imi gaseam alinare in amintiri si in ideea tristului adevar, acela pe care l-am descoperit in ziua cu randunele, ca timpul trece. Ulita satului. Coboram in fiecare duminica de pe deal la biserica satului. Nimic nu pare schimbat. Turla de lemn inchis la culoare si tabla nemuritoare sunt inca acolo. Dar ceva parea schimbat, poate eu. Masina incepu sa urce dealul, valul de amintiri m-a napadit instantaneu. Veri nemasurate, hohote de ras, Pisu… dar cel mai important, bunul meu. Sunt super fericita, dar urc dealul cu vinovatie. Simt ca am dezamagit locul.
Totul e la fel! Casa, magazia, cuibul randunelelor. Gainile umblau libere. Am intrat in casa.
– Tataie! Sunt aici!
Tataie, tataie, dar nimeni nu imi raspundea. Am ajuns in curtea din spate. Soarele ii batea pe fata ridata. Era pe scaun, pe acel scaun. Pisu ii dormea in brate. Flori, muscate, ii mangaiau incetisor parul carunt sub adierea vantului. Palaria imi zambea a vremuri de demult, acum apuse. E ciudat cum viata functioneaza. Te mangaie, te iubeste. Gresesti. Te cearta, tu nu observi. Apoi te pedepseste. O imagine asa de pasnica sa imi produca asa durere in suflet. Lacrima dupa lacrima. Sufletul meu gemea in agonie. Ma doare. Vinovatia si dorul imi tortureaza sufletul. Mama a inghetat in spatele meu. I-am simtit respiratia rece in ceafa mea. Moartea. Un fapt categoric. A trebuit sa imi invat lectia prin aceasta intamplare. Dar acum nu mai am cum sa aplic ce am invatat. Parca ii simt mangaierea, dar este doar vantul. Simt ca m-a iertat, dar eu pe mine insami, nu. Doar moartea m-a adus la el, bunul meu mangaiat de vant. Stiu ca moartea era inevitabila, timpul a trecut, iar eu nu l-am folosit. Ma gandesc ca mai sunt mii de bunici carunti ca al meu… Doamne, de as putea sa ii imbratisez pe toti, sa vorbesc cu ei, sa le alin ultimele minute din viata. Pisu a fost un prieten mai bun ca mine. Ea nu a plecat. Eu da.
A plecat inca rege peste ograda, parca gradina tinea doliu, iar soarele alina durerea. A murit inconjurat de aproape tot ce iubea, aproape, bunicul meu mangaiat de vant.
Alexia Tabacaru, clasa a VII-a, Scoala Gimnaziala “Alexandru cel Bun” Bacau, coordonator, prof. Madalina Alexoae
Foto: Ionut Curelariu
