Actualitatea literara: Maladia polifoniei

Nu-i putin lucru sa ajungi de la Bogdanesti la Cancelaria de la Cotroceni si inca pe post de consilier la Departamentul Cultura – Culte! Saltul acesta miraculos il realizeaza Andreea Nanu (nascuta in anul 1981 – FOTO), personalitate cu un plus valoric din punctul nostru de vedere intrucat este si autoarea unei tetralogii, “Anotimpuri” (iarna – “Ziua cea mai alba”; primavara – “Numele ei era Uitare”; vara – “Insula Melc” si toamna – “Anotimpul splendorii”), aparuta la Editura Eikon. Explicatia unei atari performante consista nu atat in mediul de formare (mama – o distinsa profesoara cu stralucite preocupari culturale pret de cateva decenii; tatal, un manager administrativ cu rezultate remarcabile) sau in studii (Liceul onestean de elita “Dimitrie Cantemir”; facultatea) cat si in talent nativ, sensibilitate dublata de vointa de a cunoaste si o impetuoasa forta interioara de mobilizare a spiritului.
“Nu stiu ce m-as face fara jurnal”, constata un personaj al cartii in timp ce un altul noteaza “uneori am impresia ca scriind tin un jurnal al ploilor new-yorkeze”. Am convingerea ca la originea acestor romane sta un jurnal urias care incorporeaza evolutia scriitoarei , evolutie marcata de iubirea suprema pentru muzica, de enorme lecturi, de calatorii si vacante petrecute in locuri care nu au entuziasmat-o si, desigur, de o imaginatie prodigioasa, apta sa transfigureze oameni si locuri, evenimente si epoci, sa asigure un constructiv proces de empatie. Din acest imens material scriptic si mental, autoarea isi selecteaza cu abilitate piesele utile pentru esafodajul unei scrieri excelente sub raport compozitional.

Romanul “Anotimpul splendorii” este conceput pe cateva planuri care alterneaza printr-o ingenioasa tehnica a contrapunctului de-a lungul celor aproape 500 de pagini. Citita asa cum ni se ofera, scrierea este un festin literar. Insa, pentru a sesiza subterfugiile si nuantele scriiturii, se impune si o trudnica lectura pe planuri. Un prim strat isi deruleaza povestea in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cand ambasadorul Rusiei in Saxonia, contele Keyserling, considerand ca politica si muzica au ceva in comun, leaga o stransa prietenie cu Johann Sebastian Bach. Compozitiile acestuia, in special variatiunile pentru Goldberg, constituie singurul remediu eficace contra insomniei, riscant joc al omului cu timpul si cu nevroza toamnelor ploioase. Cu delicatete, autoarea incearca o intruziune in laboratorul intim al compozitorului. Pentru el, insomnia capata alta semnificatie: binecuvantare, stimulent creativ. “Arta fugii” are o gestatie dificila, dar asa cum ziua capata valoare nu prin trecerea timpului ci prin imprimarea unui sens si partitura isi aroga insusirile:”Splendoare si simplitate. Unitatea vocilor, dialogul dintre om si Inger. Da, am nevoie de polifonie, asta este cheia!” Muzica inoculeaza optimista convingere ca viata nu este decat un timp daruit noua pentru a cunoaste splendoarea, ca o pregustare a vesniciei.

Evenimentele planului al doilea – cel mai evazat – se deruleaza la inceputul secolului al XX-lea, pe o arie foarte vasta, incluzand Europa si America. Ferrucio Busoni, pianist celebru, traverseaza Atlanticul , indreptandu-se spre Lumea Noua, macinat de aceleasi angoase pe care le incercau candva Bach si Keyserling sub presiunea insomniei si a timpului care pare a fi intr-un etern deficit de consistenta. Comunicarea se opereaza in stil epistolar prin misive imaginare adresate unei de mult disparute Gerda care, printr-o stranie alchimie, devine confidenta ideala. Compozitia se complica prin rememorari si anticipari, intr-o nonsalanta ignorare a cronologiei. Mereu nelinistit, mereu nemultumit, Busoni se intreaba de ce e considerata transcrierea muzicala un fals, o creatie de mana a doua, cand totul in viata este un transcript al naturii. Transcrierea este un exercitiu al libertatii, o dezlegare a muzicii de constrangerile tehnice si culturale ale unei epoci. Busoni este si prtotagonistul unei inefabile idile cu legendara balerina Ana Pavlova, faptura ce domina mecanica materiei sublimata prin arta. Sarah Bernhardt ii apare ca dovada vie a “art-nouveau”-lui iar celebrul ei salon ii prilejuieste intalnirea cu mari nume: Claude Debussy, Arthur Honnegger, Toulose-Lautrec. Traumatizat de presimtiri sumbre (razboiul), solitar, eroul este calauzit spre natalul Trieste de un inger misterios. Traieste sentimentul extinctiei intr-o atmosfera magica, asemanatoare celei din finalul celebrei nuvele “La tiganci” de Mircea Eliade. Intalnirea cu Benvenuto , fiul sau si al Gerdei, prilejuieste finalizarea capodoperei la care Busoni lucra de o viata – “Fantasia Contrappuntistika”.
Al treilea plan se coaguleaza din scrisorile batranului general Maximilian Tauber adresate fiului sau, pe care nu-l cunoscuse, Maxim, scrisori cu un parcurs foarte sinuos. Stramosul generalului, Matthaus Tauber, este pictorul asteptat de Bach spre a-i face portretul, pentru care va fi recompensat cu celebra tapiserie in care Iacob se lupta cu Ingerul, capodopera ce va insoti avatarurile familiei. Din linistea casei cu pauni (alt simbol), razboiul il va arunca pe Maximilian in vitregia frontului rusesc, apoi in puscariile de la Aiud si Cavnic, intr-o Romanie devenita insula cu “un popor sucit intr-o tara plina de contraste”. Esuand in incercarea de a-si reconstitui viata cutreiera Germania cu dorinta de a regasi edenul copilariei, cu senzatia ca a trait ca un prizonier toata viata: “intr-o iubire ratata, intr-o tara straina, intr-un razboi care nu a fost niciodata al meu, intr-o inchisoare comunista pentru crime de care nu am fost vinovat”. Lait-motivul “de ce te-ai intors, neamtule?” (din razboi; in si din puscarie; din Romania) isi va gasi rezolvare doar in muzica lui Bach si in trairile de exceptie (daramarea rusinosului zid al Berlinului, concertul nepotului sau, Iacob).

In fine, ultimul plan debuteaza in preajma celebrei tapiserii cu Iacob si Ingerul imbratisati intr-o lupta care continua de la inceputul lumii. Suntem intr-un timp viitor (toamna lui 2016), cu sanse de actualizare chiar in momentul lecturii. Evenimentele sunt consemnate in jurnalul lui Iacob Tauber, cel gata sa atace Variatiunile Goldberg, piatra de incercare a oricarui pianist. Interpretarea transcrierilor lui Busoni se impleteste cu dragostea ce inmugureste inefabil pentru Olga Ollanescu, o alta Anna Pavlova. Balerina si-a trait copilaria la Moscova, departe de aranjamentele meschine ale familiei care avea s-o casatoreasca cu Ollanescu, urmasul tortionarului de la Cavnic. Pentru ca Maxim evita o intalnire cu parintele sau, generalul, Iacob preia aceasta sarcina dar in ciuda efortului, totul se va reduce la relatia pianist – spectator. Circumstantele sunt de asa natura incat al fac pe Iacob sa se intrebe: “Traiesc oare sau sunt rodul imaginatiei mele?”

II. Dupa cum se vede, cateva motive constituie liantul planurilor: muzica, insomnia, prezenta unei balerine. Personaje care nu s-au cunoscut comunica peste timp. Busoni isi procura in miez de noapte un medicament contra insomniei chiar din “apoteca” (farmacia) care-l servise candva pe Bach. Maximilian se straduieste sa transforme o casa in muzeu pentru ca aici l-a intalnit tatal sau pe Busoni. Un copil cu trasaturi sud – americane, prezent la inceputul secolului XX pe Podul Brooklin sau in docurile din Boston isi gaseste corespondent in ciudatul fotograf chilian de peste o suta de ani. La un spectacol in care evolueaza Olga, Iacob este plasat in loja in care candva Sarah Bernhardt a urmarit superbul dans al Annei Pavlova. Toate aceste coincidente il determina sa presupuna ca este inconjurat de taine de a caror dezlegare depinde propria-i viata, sensul ei. Similaritatea planurilor prin eroi, conflicte, ambianta, trairi, dovedeste nu numai banalitatea ca istoria se repeta, dar si faptul ca geniul este ubicuu si etern, survoland barierele impuse muritorilor de rand.

Remarcam sugestive descrieri (“toamna ca o nesfarsita tristete, uneori candida, alteori furioasa, cu reflexii de rubin, de ametist si purpura stacojie, variatiuni vegetale lucrate in filigran de o mana celesta, ca tot atatea arpegii sufletesti care – uneori, isi gaseau un strop de armonie”), reusite portrete, precum cel al Annei Pavlova (“Lejeritatea salturilor si prospetimea miscarii ma uimesc. Fragilitatea amplifica frumusetea corpului. Poate asta si explica senzatia desavarsita de plutire . Capricios e insusi felul de a fi al acestei fapturi care sfideaza materia, greutatea”) sau al lui Toulouse – Lautrec (“Isi tragea umbra trupului diform ca o pelerina peste covorul persan, dand nelinisti papagalului care incepuse sa crancane amenintator…”), puterea de a contura lumi onirice (castelul lupinilor). Selectam cateva din sutele de definitii (jazzul – “un soi de tapiserie americana, un amestec de muzica, istorie, cultura culoare, melancolii si sperante, joc si drama, clasa si frivolitate, zeci de fire brodate pe canavaua placerii”; pianul – “singura mea pluta pe apele necunoscute ale memoriei”) sau aforisme (“Nu exista pe lumea asta o fiinta mai usor de inselat decat omul”, “In viata fiecarui om intervine ceva care starneste revolta orizontalei fata de verticalitate”; “Muzica e in egala masura ceea ce se aude si ceea ce e mut, prezenta care tace si te invita s- o descoperi dincolo de sunet. Un altfel de calatorie, diafana, spre inima lucrurilor”).

Volumul este insotit de aprecierile criticilor literari Christian Craciun, Dan C. Mihailescu si Alex. Stefanescu, care ne intaresc ideea ca romanele Andreei Nanu pot deveni un reper in cautarea de sine a prozei romanesti contemporane.
Prof. Aristotel Pilipauteanu