Cu Pina Bausch si Gigi Caciuleanu
“Dansurile, ca si visele, poate ca nu sunt… decat cativa pasi pe un nor care trece…”Gigi Caciuleanu
“Dance, dance, otherwise we are lost.”
Pina Bausch
Prima oara cand am sesizat importanta detaliului secund in dans a fost la premiera lungmetrajului “Vorbeste cu ea”, in regia lui Pedro Almodovar. A fost filmul care mi-a prilejuit intalnirea cu Pina Bausch, balerina, coregrafa, spirit clasic de expresie moderna; o extraordinara “facatoare de dansuri”, ca sa folosesc expresia sugestiva a lui Gigi Caciuleanu, el insusi balerin, coregraf (desi marturiseste ca nu-i place acest cuvant) si profesor de dans contemporan al Folkwang Ballet (in perioada 1972-1973), din Essen-Werden, condus de Pina Bausch. Vorbim, asadar, de spirite inrudite, care mie mi-au prilejuit descoperirea dansului ca o constelatie de gesturi secunde.
Cand urmarim un spectacol de balet academic, ceea ce ne atrage atentia este corpul. Corpul in splendoarea formelor sculptural lucrate, corpul asezat in formule coreografice indelung exersate, slefuite, corpul suveran peste spatiul scenic, dominand decorul, libretul. Un corp rege! O alta formula consacrata este aceea a “corpului de balet”, sugerand, de aceasta data, suprematia corpului multiplicat, trupurile armonizate intr-un ansamblu de miscari atent sincronizate, menite sa dea impresia de unitate in diversitate… Dansul modern pare sa fi deschis spatiul dansului clasic spre o logica noua, care acompaniaza oarecum evolutia logicii cotidianului contemporan… Perifericul, “secundarul” ies in evidenta, marcheaza mai bine spus un “exit” in afara decorului regizat, strapungand unitatea dinainte gandita din baletul clasic. Noi insine traim intr-o societate (auto)eliberata de constrangeri (estetice, morale…), renuntand la eticheta, la coregrafia regulilor specifice “lumii de ieri”. Accentul cade acum pe detaliu; centrul de gravitate se deplaseaza spre periferie; secundarul este reabilitat; acum nu corpul intreg, ci o anumita parte a lui are misiunea de a-i da expresivitate; secundarul isi intra in drepturi. Insa ca orice trecere, si aceasta tranzitie (in viata si in arta) este insotita de riscuri. Fiindca gestul secund(ar) trebuie sa fie capabil sa exprime intensitatea intregului, devenind, el insusi, o lume plina de sensuri noi… La periferia baletului academic, la marginea fiintei, la extremitatea corpului, se deschide sfera unei libertati depline, a improvizatiei. “Facatorul de dansuri”, sau artistul dansator nu mai e cel care invata miscarea, coregrafia transmisa prin traditie; el devine cel care cerceteaza miscarea, ii sondeaza, prin intermediul trupului, sensurile tainice, semnificatiile. …Acum cativa ani am vazut “Café Müller”, balet in coregrafia Pinei Bausch a carui premiera a avut loc in 1978. Inspirata de un episod tragic din viata artistei (disparitia intr-un accident a celui pe care l-a intalnit in spatiul anonim al unei cafenele), “Café Müller” recompune, in decorul unui bistro parasit, spatiul interior al unei vieti golite de sens. Desi plina de scaune, scena cafenelei ne transmite senzatia acuta de gol. Un gol interior sufocant, sugerat prin contrast, adica prin aglomerarea scaunelor, a peretilor despuiati de care femeile, orbite de golul pe care-l traiesc, se lovesc haotic. Ma gandesc acum la studiul lui George Banu (“Scena moderna. Mitologii si miniaturi”, Editura Nemira 2014), despre spatiul “scenei goale” versus “scena aglomerata” de obiecte si traditiile dramatice carora acestea le corespund, in Franta si Germania… Centrul de greutate al coregrafiei Pinei Bausch, care ar putea fi descrisa drept cronologia unei dureri, e gestul: bratele osciland intre rigiditate si miscari bruste, repetitive; palmele care dau nastere gestului periferic, lasandu-l asemenea unei amintiri fulgurante sau unei reminiscente dureroase, suspendat, neterminat ori, dimpotriva, dus la capat intr-o logica pe care estetica baletului academic ar traduce-o drept nefireasca, distorsionata, chiar “urata”. In “Café Müller”, suferinta este “la vedere”. Pana si corpul care o poarta si o exprima (Pina insasi a dansat la premiera din 1978!) e oferit vederii intr-o rochie alba de satin, mai degraba un giulgiu in care balerina pare sa fi alunecat ca intr-o camasa de forta. Poantele, argumentul forte al baletului clasic, sunt abandonate in favoarea picioarelor goale, acestea putand sa exprime vizual si gestual suferinta fara ornamente. Corpul sufera odata cu miscarea, prin miscare, neoferind acesteia ca punct de sprijin decat trairile interioare necenzurate. Si totusi, in ciuda libertatii pe care o profeseaza, coregrafia Pinei Bausch isi poarta, cu noblete, ideea conducatoare, suverana. Corpul dezgolit, suferinta nuda, acestea nu se manifesta haotic; logica interioara a gesturilor, chiar daca nascute din improvizatie, e strunita de o idee unica si, in acelasi timp, unificatoare. Ideea suferintei e intr-un echilibru perfect cu suferinta interioara, cu absenta-sentiment a carei emotie inspira miscarea. Gestica iterativa demonstreaza acest lucru, nu lasa emotiile noastre sa rataceasca undeva departe, nici sa se piarda risipindu-se, dizolvandu-se in lumile anexe ale spectatorilor. …La Pina Bausch, secundarul capata forta de numitor comun. Experienta individuala isi gaseste expresie universala. Gestul devine mai mare decat corpul. Singularitatea unifica, asemenea acelei unitati in diversitate specifica artei.
Gigi Caciuleanu: “Dansez deci gandesc”
Pe Gigi Caciuleanu l-am cunoscut recent… Ii vazusem spectacolele, ii citisem cartea.… Mi-a atras atentia, ca si la Pina Bausch, ideea care elibereaza miscarea, conducand in acelasi timp dansul, dandu-i sens. “Gandesc, deci dansez. Sau, mai exact: dansez, deci gandesc”, spune artistul, parafrazandu-l pe Descartes. Mobilitatea spiritului si a corpului sunt fetele aceleiasi monede, o moneda in permanenta miscare in jurul axului de rotire, de echilibru, de semnificatie: ideea!… Reascult cateva interviuri, inregistrari mai noi sau mai vechi, revad fragmente din diferite spectacole. Iarasi, ca si la Pina, ma gandesc la o posibila comparatie (care nu situeaza in termeni adversativi, nu-si propune sa ierarhizeze, sa sugereze contraste ci dimpotriva, sa evidentieze afinitati) : am descoperit, si aici, “Corpul in Stare de Dans” ( Gigi Caciuleanu – Vant, Volume, Vectori, Editura Curtea Veche, Bucuresti 2008) ; un corp transfigurat prin dans, care-si capata identitatea si sensul devenind “Miscare Dansata” si materie dansanta… Gigi Caciuleanu spune, intr-un interviu, ca expresia “corp de balet” e o contradictie. Exista doar balerini, entitati individuale, in care dansul isi gaseste o expresie aparte… ca si la Pina Bausch, detaliul miscarii, gestul care se naste la periferia trupului, undeva la marginea fiintei intra intr-o constelatie a secundarului; toate aceste gesturi au sens in ideea care le uneste intr-o singura semnificatie. Dansul devine astfel “arta de a sculpta timpul cu corpul in miscare”…cat de aproape ne duce acest gand de arta cinematografica a lui Tarkovsky care, la fel, e menita sa “sculpteze in timp”… Urmarind un balet al lui Gigi Caciuleanu, avand in minte reperele dansului clasic, te intrebi, ca si la Pina Bausch: care este structura, in ce consta? Constructia unei astfel de coregrafii este vizibila pe cat poate fi o idee. Ea tine mai degraba de teritoriul invizibil, de dimensiunea posibilului in care fiinta devine dansand. Prin dans, daca ar fi sa-l parafrazez pe Noica, fiinta isi gaseste ideea. Si e important sa o gaseasca, altfel nu si-ar putea cuceri identitatea; sau “numele”, ca in lupta lui Iacob cu Ingerul… Visceralul, emotia propulsata in afara, sunt doar aparente. Dansatorul este propriul papusar; sforile inteligentei care imagineaza miscarea, o anticipeaza si o proiecteaza, strunesc corpul si ghideaza “Corpul in Stare de Dans”… L-ati vazut pe Gigi Caciuleanu in “Pasarea”? Miscarile coboara din insasi natura zborului. Zborul nu este model, materie prima buna de imitat pentru un artist care-l va stiliza, dansand ca si cum ar zbura. Nu, e cu totul altceva… o miscare inversa care vine din zbor, planeaza asupra materiei numita corp si-l atrage in insasi ideea de zbor, de planare inteleasa ca survolare a realitatii. Nu se danseaza, se zboara, cu deplina luciditate a zborului de care numai spiritul uman e capabil…
Insa, pentru a reveni la farmecul gestului secund, m-a impresionat duetul Gigi Caciuleanu – Miriam Raducanu, intr-un spectacol la TNB din 1998. Aici, miscarea bratelor celor doi, acompaniindu-se intr-un fel de octava imaginara (o octava a sentimentelor), creeaza impresia unei a treia persoane pe scena. Acea persoana, mai bine spus acel corp zamislit numai din arhitectura miscarii, din materia impalpabila a dansului. Un corp in intregime dans, care topeste in miscare ca realitate de sine statatoare, corpurile celor doi. Si ca sa inchei cu un fragment pe care-l revad, iar si iar… “Mozartissimo, Messa Laudammus”, spectacol in coregrafia lui Gigi Caciuleanu la Teatrul de balet Oleg Danovski din Constanta, avand-o ca protagonista pe Felicia Serbanescu… O proiectie in oglinda a realitatii, in care partea compusa din gesturi iterative a corpului balerinilor din fundal devine oglinda a miscarilor solistei (amintindu-mi mult de coregrafia Pinei Bausch la “Orfeu si Euridice”), undeva la granita a doua lumi care coexista, clasic si modern… In secventa “Mica serenada” din acelasi “Mozartissimo”, corpul isi castiga exuberanta cucerind putin cate putin spatiul desenat de doua limite materiale, solide (usi sau pereti), doua instante ale materiei cu care nu mai lupta corpul, ci dansul insusi, ideea de libertate care-l inspira. Totul trimite la ceea ce incepe acolo unde pana si dansul ia sfarsit. Bratul in diferitele sale expresii indica o alta realitate, o lume secunda in care patrundem odata ce reusim sa ajungem la capatul dansului. Descopar un dans ca un bildungsroman: desemneaza un parcurs, are sensul unei deveniri, reflecta o crestere interioara, conduce catre o descoperire. E ascensiune si “elevatie”, cum spunea Akim Volinsky.
…La Gigi Caciuleanu si Pina Bausch avem de-a face cu lumi in care corpul si obielele solide coexista, intr-o logica rasturnata fata de cea pe care o consacra cotidianul. In “Requiemul” lui Verdi (coregrafia Gigi Caciuleanu), o masa si un scaun capata identitate, ies din anonimat din clipa in care coregrafia le asociaza intim miscarii, dansului. De obicei, la o masa si un scaun, lumea sta. Ori aici, masa si scaunul incep sa se miste odata cu corpul care, intrat in “Stare de Dans”, transforma totul in dans. Ne aflam chiar in formula asumata a unei “teatru coregrafic” (Gigi Caciuleanu – Vant, Volume, Vectori, pagina 43). Locul cuvintelor e luat de miscare, sensul limbajului e dus mai departe, extins, extrapolat prin dans. Daca ne-am transpune intr-o pictura de Dali, scaunul si masa din coregrafia lui Gigi Caciuleanu s-ar scurge precum ceasurile suprarealiste, sau ar dezvolta pseudopode cu care ar inainta pe scena… Coregrafia dramatizeaza spatiul, face scena vizibila intr-un fel aparte (o decupeaza prin miscarile dansatorilor) si ne ajuta, in cele din urma sa vizualizam pana si ingredientul ei diafan, invizibil: timpul. Miscarea, dansul, se petrec pe scena si in timp. Timpul aici inseamna “ritm”, asa cum muzica il traduce ca “tempo”. Dansul contemporan… in comparatie cu baletul clasic, pare ca nu are ritm. Ritmul e frant, miscarea e intrerupta, parca aleatoriu. Sunt, de fapt, escale interioare in idee, insertii contemplative in tesatura densa a dansului. Escale pe care modernitatea (arta moderna!) isi permite sa le exprime, sa le faca vizibile, acordandu-le dreptul la existenta. Escale pe care, in mod paradoxal, noi insine nu ni le mai permitem. Traim intr-o lume sufocata de tehnologie, care ne tenteaza prin conformism si comoditate. Putem ajunge oriunde fara sa ne miscam, avem la dispozitie lifturi si avioane, scari rulante, televizoare, internet… nu mai spun de felul in care acum ne multumim sa strabatem “numai” virtual distantele care ne separa unii de altii…N-am putea oare sa spunem ca, intr-o astfel de lume, dansul devine pentru fiecare dintre noi, exercitiul libertatii si intalnire privilegiata, acel paradis care se cere a fi recucerit, in permanenta castigat… Asadar… “dansati, dansati, altfel suntem pierduti!”
Articol aparut pentru prima data pe site-ul Literatura de azi si realizat de Andreea Nanu (nascuta in 1981 in comuna Bogdanesti, absolventa a Colegiului National “Dimitrie Cantemir” Onesti), scriitor, in prezent Consilier in cadrul Departamentului pentru cultura al Administratiei Prezidentiale
