“Eminescu ne parea nelinistit si ravasit, ca venind dintr-o alta lume, tenebros, el amintea de Manfred si de Faust, de chipurile palide si ravasite ale marilor romantici… Degetele-i erau lungi si inghetate, obrajii brazdati de riduri albastrui, gura foarte expresiva, cu buze fine, ii traducea toate emotiile… Eminescu se amuza desirand fraze si sonoritati verbale. Mi-a sarutat mana, privindu-ma cu o privire potolita dar patrunzatoare, ce voia parca a-mi secatui spiritul, spre a ramane pentru el un subiect de curiozitate sau interes; ma compatimi ca nu cunosteam indeajuns Moldova lui natala.
In toata viata mea el a ramas pentru mine imaginea poetului insusi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a celui poet aruncat dezorientat pe pamant, nemaistiind cum sa regaseasca aici comorile pe care le poseda. Avea vocea ragusita dar duioasa, ca a turturelelor spre toamna. Cand i-am laudat versurile, a inaltat din umeri:-Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci – a suspinat el readus o clipa la realitate”.
Regina Maria despre Eminescu, Glossa
Glossa
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramai la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu aseaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Cand cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici incline a ei limba
Recea cumpan-a gandirii
Inspre clipa ce se schimba
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.
Privitor ca la teatru
Tu in lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plange, de se cearta,
Tu in colt petreci in tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.
Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat inceputul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te intreaba si socoate.
Caci acelorasi mijloace
Se supun cate exista,
Si de mii de ani incoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atat de-adese
Nu spera si nu ai teama.
Nu spera cand vezi miseii
La izbanda facand punte,
Te-or intrece nataraii,
De ai fi cu stea in frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dansii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cantec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste in varteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.
De te-ating, sa feri in laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramai la toate rece.
Tu ramai la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te intreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.
Mihai Eminescu
Cuvantul Eminescu
Limba romana incepe acolo
Unde-s doar plopi fara sot,
Din lacul albastru, cu nuferi,
Se-adapa cerbii-n sfinte nopti.
Limba romana se ‘nalta
Pan’ la Luceafar si luna plina.
Pe-o scara de buciume,-n sus,
Izvoarele limbii romane suspina.
Limba romana s-a nascut
Prin codri de tei, pe-o slova de rai,
Acolo unde l-a-nceputuri a fost
Cuvantul Eminescu Mihai.
Violeta Mihaes
“Eminescu, cel ce a marcat total si definitiv spiritul poporului roman , dandu`i acea verticalitate ce tine de profunzimea si puritatea gandirii marilor creatori dintotdeauna, a innobilat prin scurta dar zbuciumata`i trecere locuri scumpe inimilor noastre … cautandu`l , aflandu`l si mai ales citindu`i opera ne traim inalt si adanc propriul destin … Astfel Eminescu suntem noi individualizandu`ne ca si natie spirituala intre celelalte ale lumii … Astazi , in acest ceas al aducerii aminte , sa ne oprim o clipa din tumultul vietii care ne absoarbe , aducandu`i cu dragoste si recuostinta omagiul nostru pios.”
Bianca Buta
Cum noaptea-n stelelui M. Eminescu
Cum noaptea-n stele cata un luceafar,
Desi s-a stins, lumina lui tot vine,
Iubito, am plecat din lume teafar
In orologii veacuri trec straine.
In intervalul vietii-n care-am fost
Cuvintelor le-am dat pe veci de stire,
Ca nimeni n-o sa caute vreun rost
Iubirii ce se naste din iubire.
Increzator ca-n pana mea cu zimturi
Vor tot veni iluzii sa se scrie,
Enigmele ce mi-au murit in simturi
Vor naste zei cu chip de poezie.
Si-n limba daltuita-n poeme
Cum e cristalul oglinzilor de clar,
Luceafarul din inaltimi supreme
Straluce lumii viu si tutelar.
N. Valareanu Sarbu
“Badita Mihai,
Iar o dat dihania asta de iarna peste mine badita si mi-o intrat in suflet, in ciubote, in maduva oaselor, pana si-n calimara mi s-o bagat pustia, ca trebuie din cand in cand s-o tin deasupra lumanarii de parca mi-as incalzi madularele ca sa mai pot sa umlu. Ca asta simt eu cand penita-mi aluneca pe hartie dand grai povestilor, ca zburd pe poteca copilariei mele si nici pardalnica asta de inima nu ma mai poate opri din neastampar.
Mi-i anevoie badita sa purced pana la ferestruica matale s-o dezghet cu rasuflarea gandurilor mele, drept pentru care, te primesc in culcusul sufletului meu, caldut ca un cuibar de pe care abia ce s-o radicat closca – plin ochi cu dragoste de matale”.
Aura Istrate – Targu Neamt
Nu plange…
Nu plange ca te dau uitarii,
Si nici nu plange ca te las…
Sosit-a ceasu-nstrainarii
Si ceasul bunului ramas.
Se rupe-un lant plin de tarie
Ca firul cel mai subtirel;
Cand soarta vrea asa sa fie,
Zadarnic vrei sa faci altfel.
Si nu mai e nimic in stare
Sa-ntoarca vremile-napoi
Si-acea iubire-atat de mare
Ce-a fost odata intre noi.
Ramai tu, dar ramai cu bine,
Ramai cu suflet linistit…
Un dor se duce si-altul vine
Si vei uita ca te-am iubit.
Veronica Micle
Eminescului – rege al poeziei
De din ceruri, de din neguri
El vegheaza peste vremuri
Si te vede, trist, cum tremuri:
Tara mandra, glorioasa,
Ti-au rupt haina de matasa,
De frunzisuri, de prin codri,
Prefacuti si ipohondri,
Unde rataceam voios
Si cu sufletul duios
Ascultam fiind baiet
Susur de isvoare-ncet.
Ti-au rupt haina de azur,
Ape-nvolburate murmur’
Si-mi desteapta somn de veci
Pe margini de ape reci
Unde-un singur dor aveam
Linistit sa dorm voiam.
Ma tulbura si-ntristeaza
Cei ce tara n-o vegheaza
Si se duce tot de rapa
Sufletu-n doua sa-mi rupa
De din neguri, de din ceruri
Si tot tremur peste vremuri.
Urfet Sachir
“De fapt, daca incercam sa cautam ideea principala a omului, a fenomenului numit Eminescu, mi se pare a-i putea afla esenta in capacitatea lui sufleteasca enorma, urieseasca, ce i s-a harazit dintru inceput. Aceea care il indemna irepresibil, din frageda copilarie, abia dezghiocat catre intalnirea cu lumea, sa o perceapa intr-un halou de imagini fantastice, prelucrand elementele realului in athanorul sau sufletesc spre a le transforma in dantelaria sublima a unei alte lumi edenice, superbe, in care toate simturile sale participau exacerbate de o incordare afectiva naturala, sine qua non, o simfonie in care se orchestrau armonic imageria vizuala, cu sugestiile genuin auditive, cu vrajirea adierilor olfactive, toate asimilate si aureolate de dublul fabulos al amintirilor unei lumi de basm provenite parca din memoria atavica si nimbate de unda unui coplesitor sentiment al sublimului, un fel de mai-mult-ca-perfectul-iubirii”.
Lucia Olaru Nenati – Botosani
