Propensiunea spre claritate si perfectiune

Consonante literare
Luminita Amarie (nascuta in anul 1987 la Dorohoi, tinut al carui farmec numai cei ce si-au petrecut copilaria acolo il pot pricepe cu adevarat), are un traseu profesional si intelectual impresionant: specializare universitara in Medicina, apoi in Turism, Comert si Marketing la Paris. In paralel a publicat inca de la 18 ani versuri, mai ales pe suport electronic, numele ei figurand in „Diaspora online”, „Phoenix Magazin” (Arizona), „Intelepciune.ro” si altele. A debutat si (tipo) grafic la Editura Eminescu, cu volumul „Lacrimile, dintii albi ai durerii”. Definind lacrimile „roua de pe fruntea ingerilor care pacatuiesc in cer” poeta ne previne ca isi scrie versurile sub semnul urgentei, marcata de o frica atroce:” va veni ziua in care nu vor mai fi lacrimi si dintii albi vor sfasia ariditatea unei dureri seci”. Insa, pana a-si face aparitia fatala zi, sentimentul unei iubiri curate, „de luna mai”, invadeaza paginile intr-o incantatie seducatoare. In poetice definitii alternative pentru «el si ea», iubirea apare ca zbor cosmic, jertfa, alinare, maretie / imparatie, furie / simbrie, dumnezeire. Se poate iubi in albastru, in mov si straveziu, in galben sau in alb, pana la epuizare si neant. Eva, topita in culori de curcubeu devine ctitorie, mireasa, izvor, umbra, zeita pentru Adam si el «un fir de floare sfanta», mirele din vis, intrupare sacra de poezie, ploaia ce mangaie lumina. Se poate iubi insa si patimas, dezlantuit („Sa te sarut cu foc, asa cum eu mai stiu, / Sa-ti fiu culcus in lut, tu mie vizitiu / Sa ma respiri incet ca un pagan”), in mod imun la prejudecati si angoase ( „Sa te dezbrac de-orice camasa de trecut / Sa te imbrac cu mine si sa iti fiu asternut”). In acest univers paradisiac se infiltreaza insidios ecourile existentei cotidiene:”traim cu frica-n campuri de munitii” si „ce simtim adanc apoi devine scrum”. Cu inefabila durere poeta isi cauta identitatea si rascolitoarea incercare de autodefinire releva o mie de fatete ale unei personalitati proteice , de la „rob al pacii din adancuri” la „nufar crescut in lut si smoala”. Constant ramane doar rostul venirii ei pe lume:”sa scriu si sa iubesc”. Numai ca autodefinirea se dovedeste caduca, intrucat complexitatea sufleteasca a poetei nu se lasa amagita de nada simplista a psihologilor de ocazie. Cel putin doua poeme, cel titular si declarativul „Eu te iubesc, nu-ti apartin” trimit cu gandul la misterioasele eroine dostovskiene, enigme greu decodificabile ale fascinatiei feminine. Tristetea despartirii, sufletul bolnav, fericirea, batranetea, nostalgia copilariei ireversibile, imperfectiunea lumii, cultul pentru parinti, existenta in doi, singuratatea sunt teme la curtea carora au slujit de veacuri toti poetii lumii, teme insa carora Luminita Amarie le cauta cu ardoare noi tipuri de vestimentatie. Absenta complinirii debusoleaza meteorologia :”Ploua fara tine”, „E vara fara tine”. Asteptarile, chemarea izvorasc tumultuos si arzator din „sentinta unui muritor (iubirea)”. Scrisorile catre „ingerul meu” ating cutremurarea. Exasperata parca de poncifele jenante ale manierismului actual, Luminita Amarie cauta noi formulari: ordonarea expresiei in functie de valul gandului („Ritualul unei nopti de Mai”) sau versul lung, urmat de expresia concentrata. Parantezele – pilula in final de rand, par a fi o inventie proprie. Setea de noutate formala este insatiabila. Cuvinte rare („absintina”, „acatistier”, „diastem”, „glabru”, „hartau”, „slujnic”) sau vocabule ce dobandesc noi conotatii (precum duiosul „natang”), devin si ele semne ale dorintei de innoire si originalitate. Totusi, fenomen firesc, autoarea nu se poate desprinde total de „vana” poeziei clasice. „Pacatul macilor”, un poem al cantabilitatii si al metaforei sugestive, cu o imagistica remarcabila ar starni invidia lui Dimitrie Anghel, in timp ce „Roza de vant” concureaza virtuozitatea lui Mircea Dinescu „cel dintai”. Pretuirea rimei clasice si respectarea matematica a ritmului in multe poeme pun in evidenta nu numai structura muzicala a eului poetic dar si propensiunea spre claritate si perfectiune. In fluxul originalitatii apar usoare unde din influenta marilor maestri dar ceea ce confera un farmec aparte sunt aluziile livresti: ”Baudelaire stia ce stia («Fleurs du mal»)”; „sudoarea fruntii lui Iosif”; „am uitat prima noapte de dragoste si ultima de razboi”. Anafora, in multe poezii, realizand congruenta gandului cu forma, alege cuvinte fecunde in plan asociativ: ”am uitat”, „iubeste-ma”, „mi-e sufletul”, „te iubesc”, „te privesc”. Oximoronul, combinand notiuni incompatibile, este singurul capabil sa comunice lumii sfasieri launtrice: ”sunt urletul tacerii”, „ma doare glasul de atat tacut”. Profunzimea ideatica, inovatia formala, intensitatea sentimentala, tenacitatea creativa recomanda prezenta notabila a Luminitei Amariei in lirica actuala.
Prof. Aristotel Pilipauteanu

Zbor de veghe
Sunt stropul tau de ploaie,
Tu esti pamant arid,
Sunt vesnica bataie,
Sunt plinul tau din vid.

Aievea mea de ieri,
Adanc iti sunt in vis,
Esti alfabet de nuferi,
Iti sunt un cer nescris.

Pe fila-ti sunt oftatul,
O candela de ceata,
Pe piept sunt Araratul,
Un ciob de dimineata.

Iti sunt razboi de pace
Ce-l porti infipt in piept,
Iti sunt o carapace.
Sunt dreptul tau la drept.

Imi esti ca un tezaur
Topit adanc in mine,
Iti sunt a slovei aur
Din antice ruine.

Am adunat hotare
Cu zarea am luptat,
Iti sunt o departare
De flori de crin uscat.

Imi este dor de tine,
Bat umbre-n pioneze,
Un regiment de ingeri
Trimit sa te vegheze.

Iti scriu, iti scriu, iti scriu,
Nu exista tarziu,
Pe vin de coala arsa
Din slove, iti fac casa.
Luminita Amarie