Viorel Savin (nascut in 1941 la Borzesti) este un dramaturg experimentat, inregimentat firesc in sirul autorilor de succes in teatrul contemporan, de la George Genoiu la Matei Visniec. Piesa „Poarta” (Editura Psyhelp) se inscrie in formula teatrului modern, prin tematica si personaje (restranse numeric, unele fiind interpretate de acelasi actor, cu nume „internationale” tinzand spre utopie si atemporalitate). Decorul marin este si el multisugestiv: infinit, vis, iluzie, mister, neant etc. Poarta, primul personaj al distributiei, participa la conflict prin insasi existenta ei, dar si prin scartait, deschideri – independent de vointa celorlalti – si chiar prin inaltarea ei in timpul actiunii. Ea este martorul mut si totusi atotputernic al dialogului principal dintre un Solicitant si cerberul Portar, greu (si inutil) de imblanzit. Ca si sorescianul Iona, si Solicitantul transfigureaza drama omului modern, prins in tesatura unei lumi absurde, dominata de forte irationale. El isi cauta libertatea sau macar ameliorarea conditiei sale. Iona voia sa evadeze dintr-o lume prozaica, meschina, intr-un univers fara oprelisti, Solicitantul vrea sa patrunda intr-o lume despre care are deocamdata vagi promisiuni. Nici el, nici antemergatorul sau, Portarul, n-au o idee precisa despre ce e dincolo. Diferenta intre Iona si Solicitant este iluzorie. Ambii traiesc intr-un infinit sistem de sfere concentrice din care nu vor scapa niciodata. Ambii nu stiu ce-i asteapta pe treapta succesiva, nici n-au o explicatie concreta pentru setea de evolutie, de autodepasire. Sunt jucarii ale destinului, care de la Eschil si pana astazi isi releva, cel mai adesea, fata sa cruda.
Textul debuteaza greu, trenant, cu un dialog plin de gratuitati, pigmentat cu vocabule de genul „frecangiti”, cu semne ortografice insolite (+), lungiri vocalice, cu alternanta neologismelor cu termeni argotici. In fine, daca disputa sfarsita printr-o bataie administrata cu profesionalism Solicitantului de catre Portar nu ne spune mare lucru, asistam cel putin la o excelenta parada de manipulare a formelor de comunicare. Practic, piesa incepe odata cu aparitia Johannei, care spune ca toata viata i-a iubit pe cei ce i-au facut rau, si-a divinizat calaii, actionand impotriva propriilor sale principii. Ar fi un model de masochism, tot astfel cum Portarul ar ilustra extremismul (fascist, comunist), in ciuda tonului politicos cu care va relua discutia cu Solicitantul. Poarta este „o harfa uriasa…! Ea murmura destinul. Ea este Totul, este Adevarul! Este sfarsitul”, raiul, „binele nostru, e tot ce-am visat”, viitorul. Obiectul – fetis genereaza sentimentul unei lumi complicate, indescifrabile, pe care protagonistii incearca sa o inteleaga, cu toate ca niciodata nu vor ajunge sa o faca. Vor reusi doar cativa pasi in autocunoastere. In scena apare Carla, fiica Solicitantului, adolescenta revoltata de tipicile interdictii din puscaria familiala. Lipsa de comunicare dintre generatii este sugerata prin discrepanta dintre limbajul crud, nemilos si atitudinea bland paternala, dublata de dorinta de a intelege. O lume pe dos: tinerii – maturizati dramatic – se intorc la natura plictisiti de civilizatia batranilor, acesti adolescenti intarziati. Continuand confruntarea, Solicitantul si Portarul isi releva alte fatete. Primul, in postura de agent coruptiv, incearca mituirea «celestului» paznic, ultimul, derogandu-se de grobinianismul initial, se dovedeste un bun diagnostician: „sunteti exemplul perfect de nefericire. Vreti mult, mai mult, tot mai mult! Si apoi va plangeti de singuratate”. Dar, in fata Portii, cei doi sunt uniti de o adoratie mistica, ingenuncheaza oficiind ritualuri pagane. Poarta ascunde marea sau cerul unde sade Tatal, este caruta, lada de zestre, sicriu, «poarta a sufletului», a succesului, a raiului, a iadului, este un rabduriu asteptator al lui Godot, caruia i se intampla pentru prima oara, dupa veacuri de speranta, sa patrunda in eternitatea ecranata de Poarta. Ca intr-un «carusel al lumii si al sortii», locul lui este luat de noul Portar, fostul Solicitant. Nu intamplator acesta este un artist invidiat de confrati, ciudat, dar ferm semn al talentului autentic. Acum, totul capata conotatii alegorice initiatice. Desi viata artistilor pare a fi centrata pe etic si estetic, ea l-a trecut pe Portar prin furcile caudine ale afirmarii si prin tortura convietuirii cu creatorii, ciudatenii umane care nu ocolesc nicicum viciile de forma si comportament. Numai asa – se pare – poti ajunge la desavarsire si acelasi traseu il va urma – obligatoriu, ca intr-o masinarie absurda si implacabila – Solicitantul. Rangul abia dobandit confirma desavarsirea ca pamantean, urmeaza mantuirea, subliniata de Mesager: „Ma voi intoarce cand va fi nevoie”. Roata lumii urmeaza mecanica implacabila. Solicitantul isi apropriaza limbajul si conceptia Portarului, constata cu uimire ca a ajuns sa urasca. Raman doar niste resturi de constiinta, formulate in ultima replica a piesei: „Si nu-i adevarat ca imi divinizez calaii… Eu… astept! Stiu sa astept… Asta-s!” Usor de vizualizat, usor de interpretat, piesa poate avea un impact puternic asupra publicului. Ea beneficiaza in postfata cartii de o competenta interpretare a criticului literar Petre Isachi, care pune in evidenta radacinile, tematica si simbolistica textului. Prezentarea facuta autorului (pe coperta a IV-a a volumului) de marele si neuitatul nostru profesor universitar Constantin Ciopraga sigileaza irevocabil harul neobositului cautator de sensuri si evocator de situatii delicate ori absurde, care este Viorel Savin.
prof. Aristotel Pilipauteanu
