Cartea profesorului Dumitru Buzatu, „Cu Romania in bocanci”, aparuta la Editura „Arvin Press”, contine prozopoeme cu o tematica variata anuntata sintetic in motto si dezvoltata pe parcurs. Volumul debuteaza ca o poveste, precizand totusi anul (1987), locul (Copou – Iasi) si elementele (temele) discursului: literatura, cartile, dragostea, securitatea, valorile, conditia artei si a artistului. Discursul aluneca usor intr-o realitate concreta (vinderea „Atlanticului” – ceas de mana elvetian, pretios la acea vreme, a cartelei de masa studentesti, pentru a cumpara carti, activitate „desueta” in contextul proletcultismului) si in reflectii filozofice privind realitatile crude intr-o lume a dublului in care libertatea se „prostitueaza”, cu „program”, in mod egal pentru toti, „mangaindu-ne pe frunte ori dandu-ne cate un sut in c…” Desi stie ca literatura e de „r….”, tacerea este semn de somn cand femeia „fara chip” (de la securitate) ii cerea sa dea declaratie, de ce a vopsit usa in negru. Acum isi da seama ca iubirea e cel mai cumplit tortionar. Iubirea este de mai multe feluri, ca un om iubeste dinlauntru si celalalt dinafara, ii despart gratiile, sensul giratoriu, varstele, apropierea, sarutul etc. Se simte incoltit si paralizat, tortionarul „se da la el gingas”, se simte singur in „isteria umilintei” glisate uleios si pervers peste constiinta colectiva imputinata de „leorbaiala fricii” sintetizata in lozinci, in spatele carora sta o lume de „pupinc…isti”, viermuitoare, ceacara, cu spatele cocosat, care avea grija de sticla de lapte lasata la coada ori painea vanduta la cartela, demonstrand victoria socialismului. De-abia acum intelege vorbele ei (securistei): „Lenin pe dos face frumos, dar zgaraie secunda pierduta”. Finalul „inceputului” – „Trag usa cu grija sa n-o trezesc” atesta ca „povestea” e rezultatul unei elaborari privind conditia tanarului student, nu numai perioada totalitarista.
Folosind dedublarea, autorul rezuma fictiunea „freudiana” la prezent, cu fluctuatii intre prezent si trecut, ca o schema narativa / poetica seducatoare, stiind ca „esteticul este o luxurianta si adorabila minciuna”, crede ca nu cuvantul este vulgar (apropo de vocabularul utilizat), ci duplicitatea individului, de unde si trimiterea la ideologul Lenin, care n-a inteles ca nu cuvantul este vulgar, ci prostia. Te poti indragosti si de idei si de imagini si de femei si de scrisul cuiva. Mereu exista un dublu, o „evaziune tungusa” a cuvantului nerostit, suferinta prin celalalt. Comunismul a eliberat umilinta ranjita si placerea prin teroarea imaginii perfecte. Volumul „Cu Romania in bocanci” cuprinde un ciclu de opt prozopoeme cu titlu sugestiv, impudic: „hai sa ne mirosim ciorapii”, presarate la anumite intervale scrise pentru „fata desenata cu pixul”, incercand sa construiasca parcarile iubirilor subterane, provocand, cu uimire, intr-o descriere imaginara, ciocniri cosmice ritmice (pg. 21-22). Uimirea merge in minunata copilarie (pg. 54), e comparata cu ploaia acida care, la inceput, racoreste pamantul si, mai tarziu, il parjoleste. Totusi „urmele lasate pe drum se vad mai bine decat drumul”, chiar daca unul ofera si celalalt primeste. Iubirea e comparata cu o balta pe carosabil, ocolita de lume si de cei sclifositi, dar cautata de talpile copiilor viitori, anvelopele o intind in dulcea acvaplanare pana ajunge la celalalt (EL) ca un inger, ca o boare (pg. 76). Cand „fetele rasareau… parul despletind”, „primavara mea toata, atunci a inceput moartea mea sa ma nasca”. „Scrisul e ceresc, boabele de roua cresc chihlimbar”, „timpul canapea”, „cei doi sori” (de sub bluzita) lumineaza cerul de arsita, un „tungus etern” cauta prin faruri „ochii tai infern” (pg. 79-81). E momentul in care invata ca „timpul e o sublima absenta” din catalogul scolii in care a ajuns „profesor de nestire” (pg. 95-96). Prima iubire nu se uita, te-a facut sa suferi, o vei iubi „pana la inima” si „pana la urma”, de aici si eternitatea iubirii (adolescentine) – pg. 160. Toate faptele, toate limbile pamantului spuse prin mangaierea „gurguielor” tastelor duceau spre tine (EA), incercand sa patrunda din timpul lui in timpul ei de-a dreptul prin „blugii desenati cu pixul” (pg. 171) pana cand oamenii dispar „fara sa se grabeasca nicaieri” (pg. 200-201).
prof. Stefan Epure








