Petre Isachi este cunoscut onestenilor cel putin in trei ipostaze: coautor al lucrarii „Anotimpurile romanului” (adjuvant serios in pregatirea liceenilor pentru bacalaureat), mentor al revistei „13 Plus” – deschisa cu generozitate si pentru condeiele trotusene si membru cvasipermanent al juriului care desemneaza competent si stimulativ premiile concursului anual de proza scurta. De curand, scriitorul bacauan si-a adaugat la cele sapte carti inca una, „Despre mine si Dalila” (aparuta la Editura Valman). Este vorba de un jurnal ce insoteste timp de un an drumul dobandirii intelepciunii de catre o personalitate cu o gandire complexa, vie, dialectica. Modalitatea se dovedeste ideala, omnipermisiva si autorul abordeaza situatii cat se poate de diverse: subiectivitatea listei lui Manolescu (desi, zicem noi clasamentele sunt inutile in literatura, unde nimeni nu ia locul nimanui, hotarele originalitatii fiind infinite precum «pogoanele» ceresti); Paul Goma – inclasabil precum ursul slav crescut in «gulagul» sovietic, consemnarea Anei Blandiana pe lista personalitatilor controversate; afirmatia paradoxala a lui Mircea Eliade conform careia „cea mai importanta biblioteca romaneasca zace in depozitele securitatii”, disensiunile regretabile din cadrul Grupului de Dialog Social; preferinta Cotroceniului pentru cate un «poet de curte», plagiatele doctorale („boala Lenutei”) etc. Textele, cu aspect de tablete, pilule, atesta disimularea jurnalului (fie el si al duratei inefabile), mai ales prin atemporalitatea unor reflectii (cunoasterea de sine, iubirea aproapelui), dar si prin subiecte etern captivante, precum criza autoritatii, raportul istorie – delir, «adamismul» romanesc (voluptatea esecului originar) si poetica inceputului continuu, complexele culturii romane, zadarnicia traducerii, penuria de mostenitori ai unor inestimabile biblioteci particulare.
Tonul este uneori grav, spre exemplu atunci cand se reclama datoria Facultatii de Litere de a crea un nou discurs, o noua metoda critica in locul clasarii axiologice printr-un reflex discutabil sau cand se constata rezistenta aproape nula a intelectualilor romani la compromis din cauza imposturii, a orgoliului, a fricii, a dorintei de conservare, indiferent de pretul moral. Petru Isachi isi apropie principii sanatoase („nu cred in superioritatea unei culturi asupra alteia sau in superioritatea gandirii logice asupra gandirii magice”) si face pertinente observatii: „intelepciunea presupune desavarsire interioara, libertate, echilibru launtric, implinire existentiala, virtute, multumire de sine”. Alteori este jovial, angrenandu-se in jocul „cu cine din istoria literaturii romane v-ar fi placut sa aveti o aventura?” Citeste cu delicii „Academia Catavencu”, o revista ce este „oglinda unei lumi absurde pe care o construim cu un elan inexplicabil, reflectand tragica maretie / actualitate a lui Caragiale”. Face observatii mucalite, dar mustind de adevar: „Voi muri cu convingerea ca Nero ar fi ajuns un mare artist daca nu ar fi fost predestinat si cultivat sa ajunga imparat / asasin”; „Umorul romanesc ne va salva daca va fi nevoie”; „Nimeni nu te felicita mai sincer decat tu insuti”; „Singura industrie de pe mapamond care nu cunoaste criza este cea porno”; „Comunismul a fost un rau care a generat un rau si mai mare – postcomunismul”; „Tiganii nu asimileaza si nici nu pot fi asimilati. Identitate beton”. Autorul are lecturi bogate si variate, consemnate in mii de fise ori ba. Accepta mijloacele electronice (crede ca E-bookuri, audiobookuri vs volume clasice nu reprezinta un raport de opozitie, ci unul de complementaritate; internetul aduce mai multe foloase decat ponoase), dar dezavueaza „socializarea” pe Facebook, o eficienta forma de alienare, amintind celebrele gazete de perete din timpul comunismului. „Templul” oricarui intelectual este biblioteca, iar religia lui – convingerea ca nimic nu intrece in importanta CARTEA. Petre Isachi frecventeaza marii filozofi: Schopenhauer (adaptat „lumea romanelor ca vointa si reprezentare”), Sartre (genial cand isi concepe viata incepand cu sfarsitul) si scriitori: Goethe, din care preleveaza inteleptul motto „nu poti trece nepedepsit pe langa filosofie”, Eminescu, oponent al disjunctiei Bine – Rau, considerand ca omul nu este nici stapan, nici rob, Cioran – caracter integru, refuzand un premiu cand trebuia sa isi faca un nume, refuzand banii cand abia isi putea asigura traiul zilnic. Apar scene din istoria „mica”, in care picanteria se impleteste cu dramatismul: tatal speriat care arde cartile „periculoase” sub ochii speriati ai copilului; Romulus Vulpescu neezitand in tinerete sa fure cate o carte, dar nici la senectute, neavand puterea de a-si cumpara editiile dorite; Sadoveanu batran si bolnav, vizitat de Gheorghe Gheorghiu Dej si inspaimantat ca rudele i-ar putea darui pusca preferata demnitarului. Sunt inregistrate fenomene sociale dureroase, precum involutia invatamantului („Au aparut universitati care nu creeaza nici un tip de intelectual, nici macar meseriasi”) sau culturii („Teatrul National din Iasi a fost construit in doi ani si renovat in 14”). Printre randuri se strecoara scanteietoare aforisme: „Cel mai important lucru mi se pare constiinta caderii tale”; „Egoul are nevoie de dusmani ca sa isi defineasca limitele”; „Admiratia naste invidia, iar aceasta toate resentimentele lumii”; „Dreptatea este inumana”; „Tara in care se ard cartile va sfarsi lamentabil, la coada altor natiuni”, „Tirania cartii este insasi dictatura dorintei, regina lumii”, „Destinul cartilor este la fel de imprevizibil ca si al oamenilor”, „Nimeni nu crede mai mult decat scriitorul / artistul in mitul posteritatii”; „Orgoliul poetilor nu poate fi invins decat de Eternitate”; „In timp invinge scriitura, ce are forta si rigoarea impersonalitatii”; „Lumea e un Text infinit, citit de multi, dar inteles doar de Dumnezeu”. (va urma)
prof. Aristotel Pilipauteanu
redactie@onestiexpres.ro
