Condamnat de o instanta a vremurilor (caci este „bietul om sub vremuri”) la izolare, boala si nemiscare in propriu-i apartament, universitarul Ilie Dan se prezinta in fata romanilor si a lui Dumnezeu cu o bogata activitate stiintifica si literara, la cei 75 ani de viata impliniti recent. Sef de promotie al Facultatii de Litere din cadrul Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi, a urcat treptele profesorale universitare devenind un dascal deosebit, iubit de studenti prin capacitatea de cuprindere a domeniului lingvistic, prin metoda de prezentare a cursurilor si prin insuflarea dragostei pentru limba romana, „sarbatoare in inima”. Prieten al Onestiului, a participat la „Zilele Culturii Calinesciene” (pentru prima data la editia a II-a a manifestarii, in urma cu peste 40 de ani!), dar si la o lansare de carte privind toponimia. Prof. univ. Ilie Dan a fost prezent si cu comunicari stiintifice si inspectii de grad in multe localitati bacauane. Alaturi de numeroase volume de critica literara, este si autorul mai multor carti de poezie: „Cumpana gandului” , „Semnul zapezii” , „Furtuna unui anotimp” , „Orga inimii”, „Draperia de ceata”, „Cascade” , „Insula mirarilor”, „Amurg invins”. A mai publicat volumele „Clopotul din iarba”,, „Curcubeu de suflet”, „Vitralii” si „Taina Alba” , „Popas printre oameni si carti”. Cu respect pentru valorile morale si spirituale, Ilie Dan realizeaza expresiv si elegant nu numai prosopografii, ci si „portrete pentru eternitate” ale unor personalitati de exceptie, precum si „o gravura” a spiritualitatii romanesti. Astfel, in „Popas printre oameni si carti” arata ca Nicolae Iorga scrie carti ce reprezinta personaje pline de demnitate, cucernicie crestina, patriotism, precum „Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul roman” si „Istoria lui Stefan cel Mare”, cu certe calitati artistice, unde sunt reliefate evenimente economice, istorice, mitologice, culturale, analizate documentar. Portretul lui Stefan cel Mare, erou nemuritor, se alatura celor ale lui Ureche, Sadoveanu si Delavrancea, cu uimire si marire in inimile romanilor, la implinirea a cinci secole de trecere in eternitate a lui Stefan cel Mare si Sfant. Pastorel Teodoreanu este vazut ca „un Caragiale moldav”, la care aflam simbioza mediilor sociale si tipologia personajelor (oraseni, gazetari, dascali, politicieni) si alti protagonisti din „fauna” Momentelor sau Scrisorii pierdute.
Lingvist, filolog si toponomast desavarsit, Ilie Dan este, deopotriva, si un poet sensibil. Volumele sale o demonstreaza din plin. In Semnul zapezii „Cerul doarme-n albastru pe deal / padurea se-neaca de fanul cosit / zorii se varsa-n taceri de zenit / si piscuri se-abat pe drum neumblat… / Otava si grane caldura preface / ruga pamantului in imnuri de pace”. Obsedat de albul zapezii poetul respira un sentiment curat chiar si la „cumpana noptii” sau la cumpana anotimpurilor, majoritatea textelor catrene sintetizeaza trairea unui sentiment. Acelasi lucru si in distihuri precum in Alb: „uitata e cararea, ce multe-a risipit / si se prelinge-n mine tandretea unui alb infinit…” Furtuna unui anotimp continua aventura lirica a „seninatatii zapezii” intr-un „dialog esential” fie cu Dan Gheorghe a lui Mihai (tatal autorului), fie cu el insusi sau cu Doamna sa, iubirea („Imnurile lui Salustius catre doamna sa, iubirea”). Orga inimii contine imnuri (in distih) – ale iubirii, definitii ale iubitei, „iad de intrebari ce umbresc paradisul” ca intr-o alta Divina Comedie. „Iertarea vinovata deschide-o noua roua / Blagoslovind pacatul unui vis / Zidul mirarea alba, ca suflet de icoana / In iadul de intrebari umbrit de paradis!…” Cutremurat acum si mereu, in Curcubeu de suflet se intreaba: „roua de stele tu esti, carare poate sunt eu”. Ratacit prin paradis, sfartecat de timp si de gand mai trage nadejdea sfintirii: „Odihna clipei mi-ai furat-o mie, / In rasarit de roua, lacrimat… / Sfinteste-ma cu har de vesnicie, / altar de suflet si duios pacat!…” Cu Taina alba (antologie poetica) continua periplul inchinat iubirii cu definitii si autodefinitii lirice: „sub malinul lunii taina ai ramas / Incrustand sub vreme sufletu-mi popas!…” sau „sunt rugul ce arde poiana din inima mea / si oceanul prelins peste lacrimi de stea…”
Dupa ce a drumuit pe parcursul celor 20 de volume de versuri, „Drumetul inzapezit” (Editura „Vasiliana 98” Iasi, 2013, antologie alcatuita de autor la 75 ani) incheie rotund periplul liric de exceptie. Titlul este sugestiv si semnificativ pentru tot ceea ce reprezinta destinul omului la un moment dat. Volumul cuprinde distihuri cu preponderenta, dovedind o concentrare desavarsita a expresiei poetice, dar si catrene selectate dupa un criteriu valoric in care metaforele se topesc intr-un paradox surprinzator. Poezia nu este doar o creatie izvorata din talent, pasiune si experienta de viata, ci si din eruditia omului de cultura si de litere, de formatia sa filologica. Distihurile reprezinta adesea aforisme, evidentiind dominanta afectiva. Iubirea mistuitoare, impartasita sau nu, strabate cu intensitate paginile, devenind remember al fericirii trecute, chiar si in lipsa iubirii poetul cautand eternitatea acesteia: „Cand ultima secunda a clipei ne ramane iubirea, / Ratacim cu ea, ca lumina, aici si aiurea” (Pretutindeni). Penduland intre euforia iubirii traite si tristetea singuratatii pe care o resimte din plin, ar dori ca iubirea sa devina „leac”. Iubita, „lacrima sfintita de Dumnezeu”, „izvor de apa vie”, „zambet din stea”, „steaua polara” este asteptata si in „iarna vietii”. Iubita este perceputa ca o „fata morgana” la care eul liric viseaza la o „nunta – miracol” in cer. Efemeritatea vietii este exprimata prin metafore precum „fir de iarba cu roua”, „o palida stea pe o ramura de brad”, „un ram uscat in lumina unui copac”. Nu lipsesc nici interogatiile retorice, existentiale, al caror raspuns nu este aflat sau este doar sesizat cu discretie. Arzand ca flacara poetul se intreaba: „din cel care am fost oare cat a ramas?”, dar sub nostalgia sfasietoare a intrebarii se intrezareste lumina revarsata asupra lumii. Autorul marturiseste ca salvarea omului vine totusi din iubire, dar si din credinta in Dumnezeu si iubirea aproapelui: „Mereu gasi-vom rostuire / In credinta, iertare si iubire” („Treime”). Cu inima ca „o floare lacrimand”, poetul ramane „intre pacat si iubire” o „candela de suflet” ce „arde acum si mereu”. Metamorfozat in „jar”, „vulcan” sau „stanca” s-a topit prin iubire, repurtand o victorie asupra propriului eu. Rar se intampla ca un scriitor sa fie un artist al limbii, lingvist, filolog, toponomist, remarcabil vorbitor, dar si un poet de rara sensibilitate.
prof. Stefan Epure
