«Noi traim alte mizerii, alte Gherle si Canale, mult mai sofisticate!…»

Interviu cu profesorul si poetul Dan Sandu

– Dragule, Soarele rasare pentru toti muritorii din acelasi loc, ii lumineaza deopotriva pe toti, asa cum a sugerat Dante?
– Vezi tu, iti percep ispititoarele interogatii ca pe niste “cantece de prieten” in cea mai buna traditie a spiritului tasnit dinspre Camoes, de unde si sprinteneala mea nefireasca in a-ti raspunde constiincios, de la inaltimea unei varste biologice ajunse la apogeu, dedate unei usoare stari de lenevire intelectuala, de jeomanfisism molatico-mioritic, desi, ai spune tu, varsta nu se masoara niciodata in par albit si dinti cazuti, ci, mai degraba, cu gri-ul fotografiilor miscate de trecerea unui timp dizolvat in apele tot mai incetosate ale visului (care suntem!), pe deplin circumscris oniricului resimtit ca proiectie mistico-transcedentala… Ce sa zic?!?… Ingustimea cuvintelor doare! Cine vede Soarele, trebuie sa vada si Intunericul! Chestia cu Soarele nu-i decat o… patanie a fiecarui individ, in parte. (OARE?!?). Daca te-nvecinezi prea mult cu ideea de Soare, te arzi, daca te departezi nechibzuit, risti sa ingheti…
– La Berzunti, unde faci legea superba a metaforei, pentru natie, Soarele are hachitele lui?
– “Vatra veche de romani, Berzunti poarta in nume o rezonanta ciudata, ceva ca un harsait de lama damaschina pe un talger croit din aurul agatarsilor…”, asa gandeam eu mai hat, cand mi-am asumat autoexilul cel de toate zilele, dupa o peregrinare initiatica de vreo noua ani prin “turcitul Bucuresti”. Multi m-au privit ca pe-un ciudat! Habitatul cu irizari istorice incredibile risca uneori, intr-o democratie bolnava, sa devina republica separatista, locul in care, uneori, fauna se ia la tranta cu geografia… In detrimentul celei din urma… Mai recent, s-au taiat padurile multiseculare, ca nu mai gasesti nici crengi sa faci o coada de topor. Noroc cu cele vechi, noduroase, viguroase si de nadejde. Care s-au mai si puit… Nu sunt nascut aici, asa cum apare, eronat, in unele referinte. Aici am deschis ochii spre Soarele mai-nainte pomenit si spre Lumina Lumii. Ziceam candva: “Ca nicaieri in alta parte a Moldovei de Jos, taranii berzunteni reusesc sa modeleze din elementele culturii populare locale herbul lor inconfundabil pe are il poarta cu mandrie si indiferenta la curgerea convulsiva a timpului”. Asta, ca sa vedem pe unde pasim! Tatal meu (odihneasca-l Dumnezeu!) a facut apostolat in acest sat insemnat si cu bune si cu rele, multi ani, eu deprinzand buchea cartii, din casa. Stiam si citeam literele pe la patru-cinci ani, ba chiar le si scriam – (nu m-a-nvatat nimeni!). La sase ani citeam Robinson Crusoe, retineam pasaje intregi pe de rost, traiam cu frenezie scenele “tari”, ma credeam partas la actiune, aventurier sadea, ce mai… Mare deceptie mai tarziu, cand am aflat de pronuntarea ciudata in engleza a numelor atat de dragi mie! Nu-ti mai spun de bogata literatura sovietica aflata din belsug pe masa, pe patul si, mai ales, pe sub patul tovarasului invatator, nemembru de partid si, colac peste pupaza, cu parintii neinscrisi la intovarasire, intr-un sat cu origini transilvanene… Sa vezi mai pe urma prigoana! Cu metafora in varf de condei te nasti. Si nu-i vina ta, ca scriitor, ca porti in ursita mestesugul scripturii. Uneori, un blestem, o corvoada! Unul singur este Creatorul si eu nu fac decat sa-i execut porunca. Dupa mine, nu exista scriitori mari si mici. Toti se legitimeaza, mai ales, prin ceea ce nu scriu. Absolut toti sunt plamaditi din aceleasi ape heraclitice ale Himerei, potrivit intentiei Marelui Arhitect. Societatea este aceea care, potrivit canoanelor, “pompeaza” (non)valoare in “desaga” ipochimenului. In manuta noastra tremuranda de emotie curge neconditionat metafora, ca expresie a starii de gratie. Asta este Poezia: starea de gratie! Chiar de nu ma-ntrebi, iti spun ca mai mult rup, decat scriu. Prefer sa scriu putin, dar inspirat. Cele mai multe insailari minunate le port cu mine, le-nvalmasesc in minte si-n suflet, le pierd, nu regret, vin altele… Ma-nspaimanta grafomania! In toate trebuie sa fie o masura!… A propos de unii confrati…
– Care este cel mai ticalos dusman al fiintarii tale: Timpul, Omul, Tu?… – Scitul filosof Anacharsis spunea cam asa: “Cine sunt dusmanii oamenilor? Ei insisi!” Aferim zic si eu si, totusi, ma teleportez, spre nuantare, pe cele meleaguri mioritice si-mi spun of-ul cu obida valaho-carpatina: “Vino, mandra, si-mi ghiceste/ De ce codru-ngalbeneste…” Un scoler cuminte, sudios si cu note bune la purtare (nu ca mine, in junete!) ar spune, pe nerasuflate, spre bucuria profului, ca “iata, lungoarea si tristetea codrului sunt surprinse in spirala ciclica a metamorfozelor fara leac, circumscrise precis in miscarea cuminte a Trecerii fara de inceput si sfarsit…” … Pe cand eu, omul, (scris cu minuscule!), unicul, inconfundabilul, irepetabilul, incerc, in zadar, sa dialoghez cu Timpul, sa-l induplec, sa-mi mai ia din spaime. Nu fac decat sa intru in panica si mai mult, uitandu-ma cu groaza spre haurile thanatos-ului! Codrul si Omul… frati vitregi intru eternitate. Natura, potrivit legilor nescrise, strabate (ca si prin compunerile elevilor!) melancoliile toamnei, rigorile iernii, bucuria germintiei primavara si vara, adica se lasa prada infinitatii atent programate in computerul tragismului si al renasterii cosmice, pe cand eu, clipa de zambet amar in Potirul Domnului, in nonsinonimie cu infinitatea, cunosc doar steriotipia minunata a unui singur ciclu plenar: – al nasterii, al fiintarii si al mortii. La ce bun ca asist de peste o jumatate de veac la mareata jeluire stelara a naturii, daca, zilnic, constat neputincios jalnica-mi desfrunzire inscrisa inca de la venirea pe lume in sfanta trinitate a ornicelor cu care Destinul ne masoara destramarea – ale Cosmosului, Vietuirii si Sinelui…
– Leibniz zicea ca traim in cea mai buna dintre toate lumile posibile. Parca te vad un pic aruncat cu ghearele la beregata lui…- Spirit enciclopedic, Leibniz penduleaza intre stiintele exacte si filosofie cu dezinvoltura magicianului atins de aripa geniului, transfigurand substanta “monadei” pana la marinimia revelarii dogmatice. De aici si ideea continuitatii si evolutiei naturii sub semnul coerentei universale atent supravegheate de Divinitate. Nihil sine Deo, am zice si noi, repetandu-i spusele, adica semnatura lapidara si profund intelenita in spatiul gandirii filosofice germane, inscriptie sine qua non, descoperita in copilaria mea pana si pe centironul soldatului bavarez trimis sa moara la Oituz, departe de tara, in cele doua mari carnagii mondiale. Sincer, nu-i tintesc beregata! Din cateva motive. Nu prea suntem contemporani, el putea sa bea, la vremea aceea, apa nefiltrata din Dunarea albastra, eu, astazi, nu, desi disponibilitatile imaginarului pot crea premisele necesare schematizarii unei proiectii atemporale abisale, care sa presupuna si sa impuna o istorie unificatoare in structura unei epoci cu aparenta de prezent istoric perpetuu. Noi traim alte mizerii, alte Gherle si Canale, mult mai sofisticate!… Inca nu mi-am vazut Dosarul… cu multe file… Sunt inca in putere si n-as vrea sa-i frang spinarea vreunui prieten… Cu scuipatul dispretului, vezi bine! Si eu cred in Arhitectul Universului, facatorul Cerului si al Pamantului! Porunca a sasea ma opreste sa jinduiesc la beregata de om-filosof, mai cu osebire. Daca imi impun un scurt “zbor deasupra unui cuib de cuci” dedat metempsihozei, vad c-am dus-o si mai rau… Ce ne-am face daca n-am muri? Am venit cu mainile goale si vom pleca avand mainile goale… In rest… A quoi bon?
– Cioran zice ca lumea asta trebuia zamislita oricum, numai asa cum este ea nu…
– Nu stiu daca i-a convenit, vreodata, ceva! In sensul comun, sters, al existentei umane, se-ntelege! Auzi, colea: “In copilarie, eram un ateist vehement, si asta e inca putin spus. Cand, la masa, se spun ea vreo rugaciune, ma ridicam si ieseam imediat…” Atentie! Spune “ateist”, nu “ateu”! Dupa cum se vede, si lui Cioran i-a dat Dumnezeu cuvantul, ca sa-si ascunda gandul. Chiar daca nu se prea omora el cu cele bisericesti. Asculta-l cum voroveste, vadit hotarat sa ne abureasca: “Urasc scrisul si am scris foarte putin. De cele mai multe ori, nu fac nimic. Sunt cel mai inactiv om din intregul Paris. Numai o curva fara clienti este mai trandava decat mine”. Cica sa-l crezi pe cuvant! Doar Dumnezeu stie ce era in sufletul sau! Mai ales ca francezii, cu trecerea anilor, i-au binecuvantat haladuirile prin spatiile materiale si spirituale ale Galiei celtice si… l-au adoptat sub numele de …”Sioran”! Pronuntat in hiat! Numai lui i se putea intampla asta! “Dezertorului” din limba romana… Ma simt razbunat!
– Dac-ar fi ceva de carpit la amarata noastra existenta, unde-ai pune cateva petice?- Intrebarea vine tarziu. Te faci ca uiti ca am venit pe lume in secolul trecut. Atunci chiar ca mai merita sa scoti agenda si sa notezi: Absurdul, Adevarul, Amarul, Arta, Batranetea, Bucuria, Bunatatea, Caracterul, Cunoasterea, Demnitatea, Educatia, Fericirea, Iertarea, Iubirea, Inima, Intelepciunea, Libertatea, Moartea, Nefericirea, Mlastina, Nobletea, Patria, Parintii, Prietenia, Revelatia, Singuratatea, Sufletul,Temerea, Visul. Pe-atunci nu puteau intercepta ei, cat gandeai si sufereai tu… Acum te urasc pentru ca nu esti ca ei si cu ei… Si totusi, iti raspund, dar mai pe de laturi: “Mi-ai spus aproape soptit/ – proletcultismul este/ cea mai ieftina dintre religii/ (ca si dragostea de altfel)/ in numele gloatei poti injunghia/ firul de iarba cautandu-l/ pe Marx printre butoaie cu rom / – numai el iti va trece/ hauhaul prin rani – numai el/ iti va alina tristetea/ ranjind cu traista in bat/ slinul sublim al unui surtuc/ peticit – desigur asigurarea la ADAS/ precum ti-a fost harazit./ Parca ziceai ceva de-o hazna?”…
– Spune-mi doua vorbe despre himera care ti-a hartuit cel mai mult spiritul…- Imposibil sa dau un raspuns pertinent la rugamintea venita de pe buza unei fantani, de sete arsa, fara sa apelez, din nou, la bunul meu sfatuitor indian: “Ce crezi ca este al tau astazi, a fost al altcuiva ieri si va apartine altcuiva maine”. Cred c-am fost un copil nedorit cand am pasit lutul astei intamplari vremelnice. De cand ma stiu, “inchis in carnea mea preferata”, m-am aplecat asupra intrebarilor lumii, incat ma si mir cat mai suport “strangerea unsuroasa de mana/ a lui Iuda…” Un incurabil Don Quijote, alias Irimia cel cu oistea-n gard (varianta romaneasca!). Sa fiu sigur ca nu ratez nicio nefericire, mi-am confectionat singur o bucata de gardut pe care o port mereu spanzurata de oistea iluzorie a carului daruit mie de hotomancele ursitoare. Si fac, astfel, cu voia Domniei Tale, trimitere la “Omul cu umbra zdrobita”: “Noaptea a spart o sticla de parfum – aproape/ luna poetului isi arunca/ umbra prin lume – … se face uitare/ inger negru de absenta…va rog/ sa nu mai credeti aceste versuri/ sunt pura minciuna… a lor e minciuna…/veti spune/ ai mei sunt saracii plangand…/… gaturi de lebada se balacesc/ in cerneala cu emotie/ atunci poemele mele sunt semne de/ intrebare…” Si, daca tot invoc neajunsul de a ma fi nascut (poet?!?), marturisesc o sfanta prabusire de statui inscrisa pe richter-ul celui mai crancen cutremur sufletesc zamislit vreodata de simtirea romaneasca: “MA SEACA LA INIMA”!
Interviu realizat de prof. Ion Fercu