Bucuriile sunt cu atat mai mari, cu cat vin pe neasteptate. Nu mi-ar fi dat prin cap, macar o clipa, sa ma mai intorc vreodata in Oituz, ca sa vizitez scoala, unde, cu 51 ani in urma, am functionat ca profesoara. Dar faptul s-a intamplat sambata, 16 mai. Reveneam ca invitata din partea comunei Oituz, intr-o zi de sarbatoare a scolii din localitate. S-au implinit 150 de ani, de cand a fost infiintata aici prima scoala comunala. Initiatorul proiectului fusese domnul Gheorghe Oprea, fost director scolar si actualul consilier local, care a reusit sa mobilizeze toata suflarea din Oituz, pentru ca evenimentul sa se bucure de cadrul festiv cuvenit. Si sa-i bucure pe participanti, mai ales pe cei invitati, printre care ma numaram si eu. Fusese o zi destul de mohorata, afara, dar in ochii fiecaruia dinre cei sositi cu acest prilej stralucea lumina bucuriei, a implinirii. Fiecare se mandrea in sine ca a fost si el pe aici, ca a sadit si el in suflete de copii cate o floare, fara de vestejire. Programul incepea chiar cu momentul cel mai emotionant: intalnirea cu scoala, in care ai functonat. Dar pe cine voi mai reintalni? Si cati ma vor mai recunoaste, dupa atatia ani?!
Coplesita de asemenea ganduri, am trecut in viteza masinii pe langa impunatoarea Scoala Gimnaziala nr 2, aflata la sosea, grabindu-ma sa ajung la cealalta, care a fost “a mea”. Surpriza a fost mare, deoarece si Scoala nr 1 este noua si impunatoare, acum. Presupunand ca nu voi mai fi recunoscuta, mi-am facut un pic de curaj, ducand in mana un urias buchet de maci portocalii, pe care i-am cules in gradina mea – ofranda adusa scolii mele! Pentru ca nu m-a uitat… Am fost intampinata cum se cuvine, de catre actualii dascali, si condusa in cancelarie. Aici, cu sperante firave, am cautat sa intalnesc priviri, care sa-mi zambeasca. Nu a fost decat una, dar a fost. Venea din partea fostei colege Fichios Silvia, care ma asteptase cu o fotografie alb-negru, facuta cu mine, pe vremuri, in curtea vechii scoli, ce era strajuita de uriasii ei duzi. (Duzii nu mai exista. In locul acela s-a ridicat noua scoala. Auzind ca i-am pomenit, colega mea m-a consolat urgent: “Pe ei ii plangi? Ai uitat ce chin a fost pe noi, ca sa crestem viermii de matase toata vara?!”) A venit momentul al doilea in desfasurarea manifestarii. Ne-am deplasat cu totii la Caminul Cultural, pentru partea oficiala, aflata sub frumoasa deviza a lui C. A. Rosetti, inscriptionata pe perete: “Voesce si vei putea. Lumineaza-te si vei fi!” Aici, au fost audiate alocutini din partea autoritatilor locale si din partea Inspectoratului Scolar Judetean Bacau. Li s-a dat cuvant si invitatilor. Cu acest prilej, am descoperit ca sunt mult mai multi fosti colegi in sala, pe care ii cunoscusem, chiar daca erau incadrati la cealalta scoala. Acestia erau asa-numitii “colegi de naveta”. Mai toti am facut naveta, dar nimeni nu s-a plans. Onestiul era la mai putin de 15 km. Cum era firesc, pe mine m-a impresionat cuvantul celei mai bune prietene de-ale mele, Maria Bulucea, cu care nu am fost colega, ea fiind cu cativa ani mai tanara. In Oituz, si-a inceput cariera didactica, unde a functionat patru ani. A lasat urme frumoase, caci scoala cea noua s-a construit pe timpul cand a fost si directoare. A marturisit ca a plecat spre Bacau, cu lacrimi in suflet, dar a trebuit sa-si urmeze sotul. Dupa Bacau, a fost Brasovul, orasul natal, iar, de 10 ani, Statele Unite ale Americii. De acolo a venit la intalnirea cu prima scoala. Si a fost foarte fericita ca s-a putut. Au fost si absenti, din varii motive. Pentru ei, am suferit noi, in primul rand, caci am fost privati de aceasta ocazie unica de a ne revedea. Ei nu au cum sa banuiasca ce au pierdut. Am suferit si pentru cei care nu mai sunt printre cei vii. Atatea nume au fost pomenite in cadrul parastasului, organizat intru memoria lor! Sufletul meu a vibrat mai ales la pomenirea mai tinerilor mei colegi, sotii Vasilica si Lucretia Vranceanu.
A urmat momentul emotionant al acordarii diplomelor, pentru toti invitatii. S-a produs si acum un moment deosebit, care m-a emotionat profund. De locul meu, s-a apropiat o doamna, care mi s-a adresat cu cuvintele: “Sarut mana, doamna diriginta! Poate ca nu va mai amintiti de mine, caci mi-ati fost profesoara doar in clasa a V-a, de limba rusa si limba romana. Rusa mi-a placut, si acum tin minte multe propozitii. Chiar si versuri…” Observand ca sunt mirata si emotionata, a staruit cu alte amanunte: “Ma numesc Sterpu Matilda si am 62 ani. Am si greutati, ca am 7 copii, dar ma tin vesela. Ceea ce ma tine poate fi spus in trei cuvinte: credinta, munca si cantul. Am 7 copii, dintre care trei sunt preoti; sunt coafeza si mai cant in corul bisericii.” (Ma gandesc si acum cum ar fi aratat aceasta intalnire, pentru mine, fara un asemenea moment.) Ca amintirile din timpurile noastre sa fie intregite, cele doua scoli ne-au delectat cu un frumos program artistic, pregatit de actualii copii ai Oituzului. Ziua s-a sfarsit la restaurant, unde noi am depanat amintiri si, se intelege, ne-am imbogatit cu multe numere de telefon si adrese noi, majoritatea dintre ele fiind electronice. Se cuvine sa termin cu o adanca plecaciune in fata initiatorilor si a tuturor acelora care au facut sa fie realizabila o idee frumoasa, nobila si ziditoare. Cinste si recunostinta lor!
Prof. pensionar Valeria Soucaliuc, Onesti
