«A fost tatal meu»

Amintirea veteranului de razboi Gheorghe Axinte (trecut la cele vesnice in iarna acestui an, fiind ingropat intr-o zi de ianuarie in care gerul a ajuns cumplit la minus 22 de grade Celsius), este de-a pururea vie in satul “buciumenilor” lui Stefan cel Mare. Chipul sau “il vezi aevea” doar pasind pe ulitele mai largi ori mai inguste ale satului Buciumi, “pierdute” ca intr-un labirint dar marginite de frumoase troite ( ce au fost ridicate de un om al locului care viseaza doar sa finalizeze o monografie “altfel” a acestor meleaguri , cu marturii ale celor mai de seama oameni ai comunei). Troitele infrumuseteaza adancile fantani de aici (unele se apropie si de 60 de metri!) iar “umbra” lui Gheorghe Axinte o zaresti stand sfatos la ceas de seara pe banca din fata gospodariei sale (aproape de centrul Buciumului) sau “cu coasa pe umar” pornind alaturi de alti batrani de peste 80 de ani (azi, o amintire si ei!), pe cararile ce duc in camp “pentru a da jos o lucerna”… In randuri ordonate se asterneau firavele fire ale acestei plante fara ca batranii cosasi sa oboseasca ori sa faca vre-un ragaz pentru a-si mai ascute coasele… asa cum cu alte emotii, Gheorghe Axinte povestea intamplari din razboiul “pe care l-a dus” de la estul la vestul Europei, pentru a te impresiona si cu recitarea unor frumoase poezii, pe care le cunostea din tineretea sa! Iubind mult satul sau natal, buciumenii si-l amintesc cum s-a aplecat ca sa sarute asfaltul (ce s-a turnat pentru prima oara in urma cu mai bine de 4 ani), pe drumul de veacuri “colbuit”, ce strabate localitatea!Nu stim daca vor (mai) fi multi oameni care putea recita in intregime “Luceafarul ” lui Mihai Eminescu (despre care spunea ca “nu ai cum sa-l numesti altfel decat cel mai mare poet national!), dar Gheorghe Axinte prezenta cu mult patos acest poem! “Acesta a fost tatal meu! Da, veteranul de razboi Gheorghe Axinte, am avut norocul sa fie tatal meu”, ne-a marturisit Maria Axinte, care nu poate uita cuvintele acestui patriot:” Sa pastrezi amintirile. Sa ma pastrezi in amintirea ta. Sa pastrezi si amintirile mele pe care eu ti le-am impartasit. Stiu, sunt putin egoist. As vrea sa mai traiesc, macar sa mai supravietuiesc prin amintirea pe care tu o vei mai pastra si in care eu, tatal tau, voi mai fi pe aici, pe langa tine. E randul tau sa ma aperi…sa ma aperi de uitare !” Si fiica sa, pensionara acum dupa ce ani de zile a muncit la un compartiment de cercetare de pe platforma petrochimica Borzesti, a “depanat” sirul unor amintiri din care putem intelege multe lucruri despre eroi, despre valorile ce au fost respectate cu sfintenie. Cu adierea trairii unor sentimente profunde, Maria Axinte a mentionat: “Il venera pe bunicul sau dinspre tata… Nu a apucat sa-l cunoasca. Murise in august 1877 in luptele de la Plevna. Prin decret, Regele Ferdinand i-a conferit titlul de erou soldatului Axente Nicolae. Acest erou, Nicolae Axente a fost bunicul tatalui meu, Gheorghe Axinte. Numele sau, alaturi de numele altor eroi ce si-au jertfit viata in luptele pentru independenta fata de Imperiul Otoman, pentru apararea pamanturilor strabune in cele doua razboaie mondiale, pentru castigarea libertatii si a democratiei in 1989, este pomenit – in slujbele din cele doua biserici din satul Buciumi – de fiecare data la Ziua Eroilor (la Sarbatoarea religioasa a Inaltarii Domnului) sau cu ocazia altor manifestari inchinate eroilor. In fata primariei si in curtea scolii au fost ridicate monumente care cinstesc memoria lor iar veteranii de razboi (printre ei, cel mai activ a fost tatal meu, Gheorghe Axinte), vaduvele si orfanii de razboi, precum si ceilalati sateni depun coroane de flori… E greu sa vorbesc la trecut despre el!»

Adunand clipele intr-un trist regret, ea a afirmat: «La 10 februarie 1941, tatal meu a fost incorporat in Regimentul 1 Artilerie Fortificatii, Cele cateva cuvinte seci, fara culoare, pe care le-am gasit in actele de evidenta militara nu pot sa acopere, sa defineasca tot ceea ce a insemnat personalitatea sa. «22.06.1941 – 31.03.1943, concentrat la Regimentul 1 Artilerie Fortificatii, operativ in perioada: 22.071941 – 06.08.1941; 20.10.1941 – 01.05.1943; 01.04.1943 – 22.11.1943; 26.03.1944 – 09.05.1945, pe front cu Regimentul 16 Artilerie; Decorat cu medalia «Barbatie si Credinta», cu Spade clasa a III-a, O.Z.250/1945. » Dar toata fervoarea cu care si-a daruit atatia ani de tinerete e greu sa ne-o imaginam”. Pe rabojul timpului (neiertator, totdeauna), au ramas cele mai puternice amintiri: “In iarna anului 1941, in 10 februarie, el Gheorghe Axinte a plecat ca sa lupte! Si a luptat avand in suflet si in gand poeziile lui Vasile Militaru… pe care le recita, cu multa insufletire, la 95 de ani, mobilizator. Ii iubea pe Tolstoi, pe Eminescu.. Ii admira pe Stefan Cel Mare, pe Napoleon. Era fascinat de geometrie. Sergentul Axinte Gheorghe, tatal meu, a fost comandant de tun 1. Amintirea comenzii «tun-foc» l-a urmarit, ca un cosmar. Cand maresalul Antonescu a dat celebrul ordin «Ostasi,va ordon, treceti Prutul», trupele romane si germane au trecut granita pe la Reni. Gheorghe Axinte a participat la luptele de la Ismail, Tighina, Causeni. Dupa trecerea Nistrului, a luat parte la asaltul Odessei. Ziua de 23 August 1944 l-a prins la Pascani. Calvarul luptelor de eliberare a Ardealului ii adumbreste sufletul, inca. A participat la cancenele lupte de la Oarba de Mures, Campia Turzii si la lupta de eliberare a Careiului. A trecut Tisa, apoi in Cehoslovacia. A luptat la Zvolen, Novo Mesto. Armistitiul de la 9 Mai 1945 l-a gasit la nord de Brno. A trecut cu unitatea in muntii Tatra si la Banska Bystrica”. Dupa cateva clipe de tacere Maria Axinte continua, privind in “clepsidra” timpului:” Mai, iunie, iulie.august, septembrie 1945 a fost … o spulberare de vis. Demobilizarea!… La 8 octombrie 1945, tatal meu a fost demobilizat, dupa ce a luptat in transee si a urmat drumul razboiului si al invingatorilor de la 10 februarie 1941 la 8 octombrie 1945. Socotiti, cati ani, cate zile de spaima!… Se gasea la Miercurea-Ciuc. Seara, tarziu, a ajuns in satul sau, Buciumi. A ajuns…acasa, la casa lui. Bezna. Lampa stinsa. Geamurile intunecate. Usile incuiate. A batut cu degetul, incetisor in geam: «Leano, deschide! Eu sunt, am venit acasa». Asa mi-a povestit mama despre primele clipe ale revederii. Gata, razboiul se terminase. Era acasa si aveau atatea de facut…Trebuia sa-si construiasca si sa-si traiasca viata impreuna. Le placea sa danseze impreuna valsuri si sa asculte romanta «Zaraza». Povestea lor de dragoste ma induioseaza si acum… ” Dupa alte cateva clipe, privind in timp, Maria Axinte ne-a marturisit: “Aducea cu sine amintiri greu de evocat. Ma cutremuram de fiecare data cand tatal meu avea taria sa-mi povesteasca… Obuze, foame, frig, iarna, zapada, transee, adaposturi sapate in pamantul inghetat… Camarazi flamanzi, camarazi sfartecati…Si cai obositi… Aducea si decoratii, medalii. Printre ele: medalia “Barbatie si Credinta” cu Spade clasa a III-a. La Conventia Statelor Europene din 1870, de la Geneva, s-a hotarat ca ostasii chemati de patrie la lupta, sa devina dupa un sfert de veac de la mobilizare «Veterani de Razboi». In fiecare an la 29 aprilie se sarbatoreste «Ziua Veteranului». Este ziua in care, in 1902, Regele Carol I a instituit, prin Decret regal, calitatea de veteran de razboi, pentru cei care au luptat pentru Independenta. Pana la moarte, tatal meu a purtat cu mandrie Medaliile si insigna de Veteran de Razboi… In frica de moarte a gasit puterea de a iubi cu patima pe cei din jur. «E randul tau sa ma aperi… sa ma aperi de uitare»… Asa imi soptea tatal meu, cu buzele tremurande, in timp ce lacrima mortii, in coltul ochiului sau stang, stralucea… Acum, printre lacrimile mele, incerc sa-l apar de uitare”. Prin aceste cuvinte Maria Axinte si-a gasit puterea de a duce mai departe greaua misiune. Ea a postat pe internet unele din cele mai inaltatoare clipe ce ii pastreaza amintirea dar veteranul de razboi Gheorghe Axinte nu va fi uitat, asa cum neuitate ii sunt cuvintele rostite in fiecare an la “Ziua Eroilor”, in fata consatenilor sai, carora le aducea in suflet forta unei mari personalitati.
Ion Moraru