“Am inceput demersurile pentru elaborarea «Monografiei comunei Oituz» cu speranta ca ea va reprezenta un arc peste timp prin care locuitorii de astazi ai localitatii isi vor cunoaste mai bine trecutul, putand astfel sa inteleaga mai bine prezentul si sa isi prefigureze cu intelepciune viitorul”. Acestea sunt cuvintele cu care oituzeanul Anton Cosa a purces la realizarea monografiei locurilor. Dupa ce prezinta caracteristicile geografice ale Vaii Oituzului, ce este un adevarat culoar, cu mari altitudini pe cumpenele de ape, intre Carpatii Orientali si cei de Curbura, Anton Cosa rasfira paginile de istorie ale acestor meleaguri, unde au fost descoperite numeroase vestigii arheologice. Sunt trecute date de la prima atestare a Oituzului (un uric scris pe pergament la Suceava, la 15 martie 1410, in timpul domniei lui Alexandru cel Bun), cu denumirea initiala de “Grozesti” – de la numele unui boier, Groza, la informatiile legate de comertul cu marfuri al negustorilor ce treceau prin Pasul Oituz, hotar al tarii pe partea de sud-vest. Daca prin Legea rurala a Reformei agrare din 1864, data de Alexandru Ioan Cuza, “taranii erau eliberati de sarcinile feudale, monopolurile fiind desfiintate in schimbul unei rascumparari, platita in 15 ani”, aflam in monografie ca improprietariri ale taranilor din Oituz au mai avut loc in anii 1921 si 1945.
Istorie si devenire
Anton Cosa releva faptul ca “locuitorii din satele comunei Oituz au participat la toate evenimentele care au jalonat devenirea istorica a Romaniei. Pe aici au trecut fruntasii revolutionari de la 1848, cand s-au refugiat in Transilvania iar dupa Unirea Principatelor Romane din 1859 Oituzul a fost un punct strategic important la granita cu Imperiul Habsburgic. Ostasii din Grozesti au luptat in unitati ale armatei romane in Razboiul de independenta din 1877 si au contribuit la implinirea acestui ideal prin sangele varsat precum si prin ofranda si rechizitiile pentru inzestrarea armatei. La intrarea Romaniei in primul Razboi Mondial (la 14/27 august 1916), prin toate trecatorile Carpatilor trupele romane au inaintat catre Ardeal. Locuitorii din Poiana Sarata au facut o primire sarbatoreasca Armatei a IV-a si in primele ciocniri intre armata romana si trupele austro-ungare aici cade primul erou – locotenent Nicolae Macarie. Luptele de la Oituz au blocat armata adversa de a controla intregul bazin al Trotusului, valea sa, larga si bogata, prevazuta cu o sosea si cale ferata era principala artera de comunicatie si aprovizionare a armatelor ruso-romane din muntii Moldovei. Ostasii romani au inscris atunci cu litere de foc si sange pe culmile ce domina poarta Oituzului deviza-juramant «Pe aici nu se trece», ea devenind strigatul de batalie a intregii armate romane. Bataliile de la Oituz s-au desfasurat concomitent cu luptele de la Marasesti, sectorul Oituz fiind cel mai intarit de inamic. Multi dintre localnicii din satele Oituz, Harja, Poiana Sarata au participat la acest important moment istoric, jertfindu-si vietile pe altarul cauzei nationale, devenind prin faptele lor eroi dar si la cel de-al doilea Razboi Mondial (1939-1945), atat monumentele eroilor cat si «Cartea de Aur» pomenind numele celor care si-au jertfit viata pe front in razboaie”.
File de cronica oituzeana
Oprindu-se asupra demografiei comunei Oituz Anton Cosa aduce cateva noutati inedite. Conform surselor eclesiastice numarul locuitorilor catolici creste in timp, urmare a unei natalitati ridicate, a casatoriilor si emigrarilor din Transilvania. Cele mai recente date demografice pe confesiuni religioase in Oituz aratau in anul 2004 un numar de 1676 familii cu 4618 credinciosi catolici si 916 familii ortodoxe cu 2845 de credinciosi ortodocsi (in 2007, in scadere fata de 1974 cand numarul familiilor ortodoxe era de 1060). Mentionam ca in condicile vistieriei Moldovei de-a lungul timpurilor apar la Grozesti numerosi “liuzi” (oameni de peste hotar din Transilvania, ce muncesc pe mosiile oituzene) dar si evrei.
Din perspectiva culturii populare Oituzul se poate mandri cu un adevarat univers etnografic. Despre acesta Anton Cosa noteaza: “Casele, construite de catre localnici se integreaza in tiparul caselor traditionale moldovenesti. Unul din mesterii Oituzului mentiona ca pentru a nu putrezi lemnul pentru casa trebuia taiat in luna plina si cautat in partea dealurilor mai seci. Intr-o perioada mai recenta au fost folosite barnele fatuite sau fasonate pe patru muchii iar la Poiana Sarata cununile din barne erau retezate «in colt de lup» si sub talpa casei se punea un ban de argint, ca sa fie cu noroc casa. Pentru acelasi lucru erau puse un buchet de flori alaturi de un stergar, o batista cu bani, o creanga de brad, busuioc si cate o cruce mica de lemn. In interioarele caselor se remarca prezenta stergarelor si scoartelor maiestrit lucrate, unele prin ornamente si cromatica dezvaluind similitudini cu cele din spatiul transilvan. Dintre ornamentele traditionale intalnite amintim linia dreapta (vrasta, dunga, dungulita), franta (zig-zag), podurile si carligul ciobanului, coarnele berbecului, bradul, rombul, patratul, pomul vietii. Portul popular oituzean, integrat costumului traditional romanesc se remarca prin sobrietate iar in ceea ce priveste indeletnicirile, ocupatiile de baza sunt agricultura (in zona subcarpatica) si cresterea animalelor, in cea carpatica. In privinta oieritului, in Poiana Sarata transhumanta mocanilor poienari a fost practicata de-a lungul timpului pana in zone indepartate (in Dobrogea, lunca Jijiei si Siretului, sudul Basarabiei, Crimeea). Si arta olarilor din Oituz a atins un nivel de maiestrie remarcabil, in perioada interbelica fiind aici aproape 300 de olari”.
Invatamant si cultura
Ceea ce impodobeste cu stralucire “Monografia comunei Oituz”, sunt paginile ce prezinta obiceiurile populare, carora li s-a inmanunchiat si un buchet de texte folclorice. De asemenea, aceasta carte consacra numeroase pagini rolului bisericii in grandioasa epopee din valea istorica a Oituzului, pentru intregirea neamului precum si aparitiei si dezvoltarii invatamantului in zona si a activitatii culturale. “Cum omul traitor in mediul rural «trebuie sa vada, sa inteleaga, sa stie si sa voiasca» (dupa cum mentiona Nicolae Iorga), la Oituz prima scoala a fost construita de sateni din barne, in aprilie 1865. Daca aici au fost scoli de fete si de baieti, la Poiana Sarata a luat fiinta scoala romaneasca (in 1843) si scoala maghiara (in 1884), in conditiile cand localitatea facea parte din Imperiul Austro-Ungar. Cu traditia unui cor mixt ce din anul 1903 s-a integrat in spiritualitatea comunei, judetului si tarii, in 1923 la Oituz s-a infiintat o sectie a Ligii pentru unitatea culturala a tuturor romanilor, la inaugurare fiind prezent si istoricul Nicolae Iorga… Vechea liga poarta azi numele de Societatea cultural-artistica «Rasunetul Oituzului», organizatoare a manifestarilor de comemorare a eroilor «Memoria Oituzului», ce se indreapta spre a 40-a editie”, mentioneaza Anton Cosa. Din 2003 Oituzul are si o casa-muzeu “Prof. Gheorghe Gr. Caitar” (veteran al razboiului), ingrijita cu osardie de Constanta Caitar Gheoldum iar la Poiana Sarata din 2005 este deschis un muzeu etnografic. Dezvoltarea economiei si organizarea teritorial-administrativa a Oituzului precum si prezentarea primariei acestei comune aduc lucrurile pana in prezent in aceasta monografie, care cuprinde si transcrierea a numeroase documente si statistici precum si un indice al numelor de familie si toponimia locurilor.
“Monografia comunei Oituz” consemneaza si personalitatile acestor meleaguri (Aurora Gruescu – prima femeie silvicultor din Romania, actrita Olga Tudorache, generalul Eremia Grigorescu, N. Patriche – compozitor si pianist, Eugen Pricope – muzicolog si dirijor, Emanoil Riegler, doctor in medicina al Universitatii din Viena, geograful Ion Sandru, diplomatul Pavel Grecu) iar cronicarul Anton Cosa, ce a trudit cu osardie la realizarea lucrarii, aparute la Editura “Magic Print” din Onesti indreapta un gand de recunostinta profesorilor Gh. Oprea (director de mai multe decenii a Caminului Cultural Oituz), Antoaneta Oprea si Maria Ghinda precum si locuitorilor Oituzului pentru perpetuarea valorilor traditionale locale.
