La 88 de ani, mos Gheorghe Biro din Brusturoasa se tine drept si tantos ca un june, desi auzul i-a mai slabit nitel. Chiar daca deceniile s-au rostogolit peste batran ca niste adieri de vant, amintirile legate de razboi au incremenit in mintea veteranului. Atunci cand gaseste pe cineva dispus sa-l asculte, mos Biro ar fi in stare sa-i povesteasca ore in sir despre grozaviile razboiului si despre norocul lui care l-a adus viu acasa.
Veteranul nu asteapta prea multe indemnuri sa povesteasca despre anii tineretii. Chiar daca a fost aruncat in valtoarea unui razboi crunt, inainte sa-i mijeasca mustata, Gheorghe Biro isi aminteste despre acele momente de parca totul s-ar fi intamplat ieri. aAveam 20 de ani neimpliniti, cand m-au luat in armata. Era 20 februarie 1942. Am ajuns la Regimentul 2 Transmisiuni, la Iasi. Nu am stat mult in tara. Pana sa ma dezmeticesc, am fost trimis pe front la Stalingrad”. Soarele puternic de vara umezeste fruntea batranului. Prins in mrejele amintirilor, acesta pare sa nu simta caldura sufocanta. Din cand in cand, mana stanga a mosului, mutilata oribil, zvacneste puternic, incercand parca sa iasa din maneca in care este tinuta. Cu o miscare scurta, batranul isi ascunde infirmitatea si isi continua povestirile de groaza din zbuciumata sa tinerete. Nu sufla insa nicio vorba de bratul ciuntit. aEra 26 decembrie, cand ne-au atacat rusii. A doua zi de Craciun, noi stateam in niste bordeie sub pamant, incremeniti de frig. Ne-au scos rusii de acolo. Au trecut cu tancurile peste noi. Apoi ne-au trimis acasa pe jos. 3000 km. Am plecat din Rusia in ianuarie “43 si am ajuns la Iasi in mai”. O umbra s-a lasat peste chipul brazdat al veteranului. Mai simte inca mizeria umana in care s-a zbatut timp de patru luni, pana a ajuns acasa. Mai simte foamea in maruntaie, durerea cumplita a picioarelor si mai ales gerul teribil al Rusiei care i-a sleit de puteri si i-a rapus pe multi dintre camarazi. Doar speranta l-a tinut pe Biro in viata. Speranta ca va ajunge acasa, ca se va termina razboiul, ca se va insura, va avea copii si tarziu, la batranete, va avea ce povesti nepotilor. aAm avut noroc!”, spune ca pentru sine batranul.
aAcum is gata”
[ad#stire] As vrea sa aud continuarea povestii, iar mos Biro nu se lasa rugat de doua ori. aN-am scapat de razboi, cand am ajuns in tara. Dupa o luna am fost trimis in vest, pe front. Am ajuns pana in muntii Tatra. Acolo ne-a apucat pacea. Am avut noroc”, repeta batranul. Ochii veteranului se limpezesc, cand povesteste de viata de dupa razboi. Nu a fost usor sa scape de fantomele frontului. Dar a gasit in el puterea sa treaca peste cosmarul tineretii si sa continue viata. La 88 de ani poate privi in urma cu mandrie. Are trei copii si patru nepoti. Nu poate insa intelege ce e cu tineretul din ziua de azi. aaUite si mosul asta! Are o caruta de bani ca veteran si face umbra pamantului degeabaa, asa spun copiii astia. Insa nu le doresc sa treaca vreodata prin ce-am trecut eu”. Furia ii imbujoreaza obrajii lui mos Biro si ii accelereaza respiratia. Dar veteranul se calmeaza repede. Este prea batran si a vazut prea multe in viata lui ca sa mai puna la inima aceste maruntisuri. aAcum is gata”, sopteste octogenarul, ca la spovedanie. Inteleg ca Gheorghe Biro s-a impacat cu sine!
Lili Adochitei
