Ma indrept catre satul Poiana Neagra. E satul unde bunicii mei si-au facut veacul si l-au adus pe lume pe tatal meu si pe cei doi frati ai lui. Cu doar patru ore in urma tatal meu m-a sunat pe telefonul mobil si mi-a zis ca bunicul murise. Cateva minute existenta mea s-a rupt de realitate. Incercam sa-mi concentrez toata atentia catre cuvintele tatei “-Vino si tu. Tatal meu a murit.” Fara sa realizez ce se intampla mi-am sters o lacrima. Mi-am amintit zilele in care bunicul ma lua cu el, in lunca, la fan sau la padure. Mi-am amintit zambetul lui, privirea pe care mi-o arata atunci cand mergeam sa-mi petrec vacantele la el, sunetul glasului sau atunci cand vorbea cu bunica, maiestria cu care imi canta din fluier. Murise si luase toata lumea aceea a copilariei mele cu el. Ma simteam cu sufletul gol, stirbit de neexistenta lui.
– Ce este? Ce s-a intamplat? ma intreaba sotia mea atenta la expresia fetei mele.
– M-a sunat tata! A… murit bunicu!
Elena clipeste des. Ingaima intr-un tarziu: Cand?
– Nu stiu! Poate acum o jumatate de ora, sau poate mai mult… Vrea sa merg la el.
Ma ridic anevoie de pe canapea. Inchid televizorul si arunc telecomanda pe canapea. Sunt dezgustat de existenta mea de acum. Simteam ca am pierdut cea mai mare bogatie. Si eram falit. Ma intreb in gand: Ce voi face?
Pe drum am deschis geamul masinii Wolkswagen, sa-mi limpezesc ochii si gandurile. Conduc de cateva ore. Si astept sa vad locurile copilariei. Mai am de trecut prin padurea veche. Undeva la mijlocul ei e o poienita cu o fantana din piatra. O imagine de basm pe timpul zilelor de vara. Am oprit in poienita sa fumez o tigara. Am coborat si am privit potecuta care traversa soseaua. Era o rascruce. Cam informa, dar exista. Mi-am ridicat privirea spre padure. Copacii negri dormeau sub lumina blanda a unei luni rotunde. Stelele cantau o muzica senina, asa ca in copilaria mea indepartata. Mi-aminteam de caruta cu fan in care stam tolanit si admiram stelele si pe care bunicul o mana molcom printre copaci si dealuri catre casuta unde bunica punea un felinar la poarta sa o vedem. Elena a coborat din masina si a mers catre salcamul aflat cativa pasi mai incolo. O vedeam cum priveste tematoare in jur. Se opreste si se ascunde pe jumatate dupa trunchiul noduros al salcamului. Pudoare de femeie! – gandesc lucid. In linistea deplina devenisem un mare lucid. Toata incertitudinea, de care ma simteam sfasiat cu putin timp in urma, disparuse. Un zgomot ciudat nedefinit imi zgaraia auzul. Nu era sunetul unei masini. Parea mai degraba sunetul unei carute cu roti din lemn sau poate ropotul unei herghelii. Am ciulit urechile uitandu-ma peste varfurile copacilor. Nici o adiere, nici o miscare. O vie teama punea stapanire pe mine. Daca acum cateva minute eram nepasator si visam la vremurile copilariei, galopul unor cai puternici se auzea din ce in ce mai clar. Tropotele lor puternice ma cutremurau. Am inchis gura. Nu-mi dadeam seama de unde vin, de peste tot, din jurul meu. O mana ma inhata si ma trase de langa masina. Fara sa stiu cum, ma aflam langa salcam. Elena ma insfacase de langa masina si imi facu semn sa tac. Si-am privit amandoi spre sosea. Credeam ca va trece o caruta cu cai. Si zgomotul era din ce in ce mai puternic. Am vazut doar cum se zbat varfurile copacilor si chiar cum se misca crengile salcamului sub care ne aflam, dar nu am vazut nici o urma de caruta sau de cai. Eram uimit si priveam in jurul meu ca un copil. Nu stiam ce era sau ce se intampla. Zgomotul se indeparta. Din ce in ce mai estompat. Elena imi sopti cu glasul schimbat de frica:
– Ai ceasul la tine? Sau mobilul?
– Da! Am scos mobilul. Stiam de ce ma intreba. Am privit amandoi pe ecranul telefonului. Ora 12.00. Nu stiam de ce sa fiu afectat mai tare. De experienta ciudata prin care tocmai trecusem sau de moartea bunicului!
– Hai sa mergem! Sa iesim din padure! – imi sopti Elena, tematoare si grabita.
Am ascultat-o, am urcat in masina si am cautat la radio un post convenabil. Trebuia sa imi creez o lume auditiva, alta decat cea pe care am experimentat-o. Elena imi cere sa pornesc. O linistesc cerandu-i sa astepte macar cinci minute. Intelege de ce si priveste inainte.
– Tie nu ti-e frica? ma intreaba timid. Eu tac. Nu stiu ce e cu mine.
– Ai auzit si tu?- continua Elena cu intrebarile.
– Da, am auzit! E ciudat! – raspund sincer si pornesc motorul masinii. Masina porneste lent, apoi schimb vitezele si atent doar la sunetul radioului gonesc catre casuta care mi-a adapostit copilaria si unde nu m-am temut de nimic.
Prof. Maria Burca, Ungureni, jud. Bacau
