Cristina Iscru (profesoara in municipiul Onesti), autoarea volumului “Contra timp” (Editura “Magic Print ” Onesti, 2014), al doilea dupa frumos intitulatul “La umbra cuvantului” (2008), poate fi considerata un bun exemplu privind modul cum se formeaza o poeta. Scrisul este o patima nativa incurajata de context (familie) si dinamizata oniric de aspiratia implinirii. Puterea personalitatii genereaza indemnul camilpetrescian, poeta declarand ca nu poate fi onesta decat prin exprimarea la persoana I, refuzand scutul celei de-a III-a. Urmand studii sistematice de stiinta a literaturii (Facultatea de Limba engleza), tanara continua deprinderea adolescentina de a transcrie in caiete speciale fraze magnifice din autori celebri, ii imita adulatoriu pana la performanta de a-i pastisa, obicei periculos caci in acest hatis e cam greu sa iti descoperi nota proprie. Dar, in timp, din influente eminesciene (“In-diferenta”, “Radical din 2”, “Asteptare”), bacoviene (“Latenta”, “April”, “In somn”), stanesciene, din experimente juvenile (“Lenea”, “Cuvant – cheie”, “Ni-s-ip”) sau versuri ocazionale (“Tarii mele”), se decanteaza poezia adevarata, cu timbrul ei specific.
O arta poetica intitulata “Inspiratie” consemneaza gratios conjuncturile pe care le genereaza combinatiile semantice atunci cand purtatoarea de condei este cu adevarat talentata: cuvantul picura, se alinta, alearga grabit, imbie la scris, “bolnav se – asterne umed / Pe foaia ingalbenita”, se lasa slefuit cu toata candoarea. Contaminata, poeta se inchipuie ea insasi in ipostaze diverse: regina parasindu-si palatele sub imboldul iubirii, rege in stare sa risipeasca fabuloase averi pentru un chip frumos de fata, astru preocupat de fragilitatea unei flori, noapte ce-si plasmuieste din iubire luna, carte cu efect magic asupra mintilor bogate, cuvant capabil sa lumineze ascunzisuri misterioase. Altadata , “Nelinistea literelor” se isca dintr-o sfanta febra interioara. Inocentele semne grafice plang , se tanguie, respira in gand, murmura, soptesc, ofteaza, se privesc piezis, se indoaie, se apleaca si toate astea pentru ca “poate , intr-o zi / cuvant sa reuseasca a rosti”. Intr-un poem intitulat chiar “Poezie” dam de o intreaga alegorie a scriiturii: hartia indura nespusa durere sub greutatea randurilor, semnele de punctuatie cutreiera campul alb cu fete nedumerite, vocalele suporta lenea confuza a consoanelor, cuvantul sufera de inutilitate, versul este disperat ca strofa se sfarseste. O tara indepartata, “partea stanga din inima ta” unde sufletul autoiluzionat pare a trai momente de indescriptibila fericire.
Poemul titular este o subtila viziune asupra curgerii ireversibile a timpului, prieten si dusman, un fenomen implacabil edulcorat doar prin mangaierea ca dobandim intelepciune. Cu fiecare poezie, tematica se diversifica arborescent: credinta (“Pana ieri / chiar nu stiam / ca icoanele… vorbesc”), ruga (cu sentimentul nimicniciei omenesti: “picatura de apa / prin crapatura unei stanci”; “lacrima zabovind in coltul barbiei / Pana la caderea in neant”), visul ( cu impulsuri optimiste: “Cred / ca voi pacali timpul, / Ca ma voi scurge eu printre / degetele lui / Si nu el, printre-ale mele”), anotimpurile (“Sentiment de toamna” ), destinul (“Tema pentru acasa”, “Pedeapsa”), nostalgia copilariei la gura sobei, cu evocarea duioasa a mamei (“Asteptare”). O ploaie de culori (“verde clipa”, “galben cerul”, “ros amurgul”, “albastra zarea”) tradeaza ochiul de artist daruit cu potente sinestezice. Ca toti poetii lumii, Cristina Iscru ambitioneaza sa materializeze absolutul, sa auda “scoicile cum se deschid / Lenese pe nisip”, “cum clipesc ochii umbrelor”, “pasii celor nenascuti inca”, pestii vorbind, frunzele gemand, dar mai ales calatoria gandului si murmurul sfasietor al timpului ce trece frenetic, absurd. Numai ca tacerea, durerea, “cantul pasilor pierduti” raman senzatii pentru a caror veridicitate poeta nu isi poate asuma, cel putin deocamdata, responsabilitatea.
Opozitia “eu – tu” devine bun prilej de inventariere a contrariilor ce plasmuiesc frumusetea, de transfigurare a nostalgiei dupa farmecul androginitatii: versul srangaci, boarea de vant, aripa de fluture, salcia mladioasa isi afla complinirea in frunza decolorata, bulgarele de pamant, picatura de ploaie sau anotimpul tarziu. Autenticitatea sentimentului este garantata de fidelitatea transpunerii:toamna se lasa coplesita de tristetea eului poetic atunci “cand frunza-si picura arama…” Un poem – bijuterie, “Intreaba-ma”, dupa ce insira indefinibile notiuni (“sa-mi amintesc / ce mi-ai spus in viitorul din trecut, / sau ce culoare au avut / acei ani”) se finalizeaza intr-un fermecator capriciu tipic feminin: “Intreaba-ma, / Desi, / N-am sa-ti raspund”. Arta imponderabilitatii ramane semnul celor alesi.
Gandul poetic imbraca forme diverse: adresarea directa (sagalnica, de exemplu, in maniera folclorica reusita, catre luna personificata), lait- motivul (“In somn”), enumeratia (“Naivitate”), interogatia retorica (“Nedumerire”), ipostazierea fericirii :”Hrana mi-era cuvantul / si apa simtirea. / Ma adapam cu nesat / din al timpului vers”.Sub raport prozodic, versul modern convietuieste cu cel clasic. Chiar in cuprinsul aceluiasi poem, autoarea recurge la mai multe procedee ritmice din dorinta perpetua de a evita monotonia.
Lasand la o parte incercarile in limba engleza,asupra carora nu avem caderea de a ne pronunta, semnalam prezenta in volum a catorva proze. Calitativ, ele sunt inegale. Unele au un oarecare grad de naivitate. (“Dialog cu un copil”), altele sunt confuze (“Fragment din trecutul apropiat”). Mai reusite sunt cele cu tenta romantica (“Strigatul timpului”) ori naturalista (“Ninsoare de iunie”). Printre ele tasnesc in mod surprinzator doua pagini exceptionale, de veritabila arta literara, intitulate “Strada calului rational”.
Interesanta este ilustratia grafica a volumului , in jurul ei tesandu-se o plasa de usor mister. Se spune ca desenele au fost descoperite de poeta in casa unei doamne Sterian din Iasi… probabil descendenta a celebrei familii de artisti… Dar de aici incepe o alta poveste / poezie…
Prof. Aristotel Pilipauteanu, Onesti
Vis
Cred
ca voi pacali timpul,
Ca ma voi scurge eu printre
degetele lui
Si nu el, printr-ale mele.
Ca voi trece eu…
Si nu el.
Voi trece prin lume,
Prin aer,
Gustand tot abisul,
Cuprinzand cu privirea
Toata fiinta.
Iar el,
Blocat de trecerea mea,
Ma va ajuta sa-mi gust victoria
ca am trecut eu…
Si nu el.
Cand oamenii vor spune:
“A trecut timpul”,
Eu voi putea sa-i contrazic,
Spunand:
“Eu trec… iar Timpul, neputincios,
Ma priveste”.
Asteptare
Mi-i dor sa stau la gura sobei
Si mama sa-mi citeasca iar,
Mi-e dor de parul ei cel negru,
Imi amintesc, dar in zadar.
As vrea ca timpul sa ofteze
Si de-as putea sa-l pacalesc,
Eu m-as ascunde-ntr-o poveste,
Ca langa mama sa mai cresc.
Si ca o planta ce-si intinde
Petale, frunze, ramuri noi,
Am s-o astept sa-ntinereasca,
Tot asternand versuri pe foi.
Drumul spre cuvant
Mi-e sufletul si gandul
Ca marea in furtuni.
De ma avant in zare,
Tu vino sa m-aduni.
Opreste-mi poticnirea
Si cugetul slabit,
Ofera-mi drept ofranda
Cuvantul slefuit.
Mi-e scrisul slova vie,
Simtirea, ca un scut,
Pe foaie vor sa-nvie
Toti anii ce-au trecut.
Opreste-mi ratacirea
Spre versul slab si gol
Si mustra-mi aspru firea
Cand gandu-mi da ocol.
Cristina Iscru, versuri din volumul «Contra timp»
#1 : 23/03/2017, 11:23
