Interesanta combinatie temperamentala, paradoxala osmoza intre un spirit ironic accelerand pana la sarcasmul aducator de necazuri si un sentimental jenat de a nu-si putea reprima trairile generatoare de lirism, Calistrat Costin (nascut in 1942) este o personalitate poetica polivalenta, capabila sa parcurga, aproape imponderabil, ampla gama a expresivitatii.
“La un pahar de neant…” (Tipo Moldova, colectia Opera Omnia), poetul gaseste prilejul fericit de a trece in revista victoriile stralucite dobandite intr-un razboi personal de 30 de ani. Repere (volumele “Planete”, “Augusta lumina”), confruntari (“Satira duhurilor mele”, “Declinul elegiei”), spectaculoase pseudo-carnagii (“Distractie de fiare”), spaime (“Inchis pentru inventar”, “Restu-i otrava”), deziluzii (“Uite viata, nu e viata”, “Lume, lume si iar lume”), presupuneri (“Barfitor la colt de univers”), tatonari (“Om fi gresit galaxia”) sunt reluate intr-o rezumativa parada menita sa incante ochiul, mintea si inima iubitorului de poezie. Avem in fata oglinda sumativa a unei efervescente si suitoare creatii. Inceputurile sunt chiar cuminti. Evocarea delicata a unor vremuri legendare ne transpune intr-o lume idilica prin care “un Radu Frumos trece timpul / si strasnic prin cete dusmane cu palos un rau / isi croieste spre codrii dreptatii si apune in / munte”. Caderea din cuib a puilor de pasare maiastra este sesizata instantaneu de imparatul Codru frate ce simte “muscatura planuita / dintele inveninat” si da grabnic semn catre “mirii cantecelor noastre” capabili de prompte gesturi reparatorii. In pas cadentat de oda antica, intr-un proiect de amplu poem ceremonios apare monumental Pitagora, apoi alte celebre fantasme. Excedat de trairea in flux continuu “ascen – des- cendent” a istoriei, poetul se intreaba care este semnificatia zambetului de Mona Lisa peste atatea ruguri. O reinviere, desigur, asa cum marea de blestemate pulberi naste setea de-o apa de munte, de aer de cetina, , de povesti naive cu oameni batrani ca lumea, iluzia unor “ceasuri cand sangele, beat de miresme / imbie natura de farmec”. Treptat, aria tematica sporeste si, simultan, iese la iveala trasatura esentiala, ironia, in infinitele ei ipostaze. Lumea ca teatru, jocul cu masti constituie unul dintre motivele favorite (si potrivite) pentru Calistrat Costin. Intr-o generala relativitate, mastile nenumaratelor lumesti placeri stau la discretia unor sabii de aur dar si a unor butuci de carton aparent. Castiga tot mai mult teren zeflemeaua, un simptom al nefericirii si al prabusirii. Alt motiv este cel al lumii pe dos, ca in poemul “Cuminecare”, unde vipera, dupa ce si-a desavarsit muscatura, “neputincioasa, secatuita, / bolnava de imaculare, / alaturea de mine plange…” Piesa dramatica “intr-o oala, chestiune de doctor” poarta titlul descurajant “Viata asta-i trecatoare” si deruleaza jocul vietii si al mortii intr-o eterna amanare (“poate maine”). O neinteleasa (divina!) comedie, la al carei final poetul declara ca nu tine prea mult, chiar deloc:”ce nostima si fascinanta desertaciune”, “desertaciunea asta hazlie” , “fleacul acesta de pustietate”, aprecieri subiective contracarate de alte perceptii:”farama / de amagire, de fericire, de uimire, de dor”. Ucenicia la poarta neantului se dovedeste dificila. Erodat de sentimentul zadarniciei (“Satul de umblet prin lume ca nebunii / astept sa inceapa paradisul, infernul, nimicul, eternul”), eul invoca mantuirea (“Zeule bun, opreste odata sangerarea / si scrie pe destinul meu:sfarsit!”) Numai ca dorinta expierii este pasagera, topindu-se intr-o vesela retractare:”sa vrei sa mori – ce prostie gogonata!”). Si cantarea amorului in ciuda unor vagi reminiscente din “dimineata poetilor” poarta stigmatul castinian:”Esti femeie de mirare / pana-n dinti si pana-n gheare , / suflet cald, sani dulci ca mierea / ce mi-au vrednicit puterea, / brate lungi, zeci de picioare / trupul tau seaman nu are”. Sentimentul erotic naste superbe cantece paraschivesti (“un candriu de ticalos”, “o dulce poama de muiere”), cu ison arghezian. Trairea se consuma la cea mai inalta tensiune, abandonul este total:”Mi-e sete de insetarea ta, de carnea ta, / de nebunia mustind in a ta fire, / nu pe dumnezeeste imi e dor, / mi-e dor pe diavoleste , / mi-e dor de tine, dor infricosator, otravitor, / dor nesfarsit, / … / sunt un pustiu de om napastuit si fericit / chiar daca amagirea asta ma va vinde / iadului cel neadormit…” Alaturarea de celest si teluric presupune curaj, ridicolul fiind foarte pe aproape, dar efectele sunt seducatoare: “Ne-am asezat in iarba, am scos din sac o paine , / si cum mancam cu ochii atintiti spre Calea Lactee, / deodata ne-am simtit luati in sus, in cer…” Intr-o “Natura vie (cu sarpe)” tentatia este dublata de gandul viclean: “am dat sa pun mana pe el, ca are pielea scumpa / (si aveam nevoie si de ceva venin) / pentru un plan al meu)”. Motivul sarpelui este reluat frecvent (“Scrisori cu sarpe”, “Nu intrati… sarpe bun!”), simbolul ancestral pastrandu-si sensul de ispita dulce si veninos pacat, adaugand insa si un dram de intelepciune. Captivat de miracolul sinusoidal poetul incearca sa-l descante in cantabilitati ingenui, amintind de melcul barbian. Si-ar dori “un schimb de venin, / de locuinta, de intelepciune, de destin” in acest univers ostil, de unde nu se mai poate evada nicaieri. Un univers innabusitor prin zadarnicie, simbolizat de morile don-quijotesti macinand eterul eternitatii. Apar si alte motive livresti. Un Protagoras este persiflat cu duiosie, iar Diogene de-a dreptul invidiat: “cinicul, exilatul, nespalatul, dementul, / a murit la cea mai adanca batranete, de buna voie , / in Corint, la el in butoi, deplin fericit” sau “ce chestie cu «elogiul nebuniei» / merita ori ba, magistre Erasmus, / a ne instraina de tot de noi?!” Intrand in pielea lui Faust, martor la pataniile tuturor veacurilor, poetul persifleaza mitologia (“cararile spurcatului Demon”), filosofia (“neispravitul acela de Zenon”), inganand o ruga plina de ambiguitati la tronul ceresc,ruga incheiata gospodareste: “Zi-mi Doamne, am facut sau n-am facut bine?” Dialogheaza familiar cu Kant, dedica generos o poezie lui Ernst Junger, iar Novalis ori Confucius sunt batuti prieteneste pe umar, consiliati sa mai termine cu ironia romantica, respectiv cu ideea stanjenitoare de a muri frumos, taman cand ai ajuns la concluzia ca doctrina ta nu este de nici un folos. Cioran este dascalit cu blandete pentru oarece extremisme. Ajuns pe Champs – Elysees poetul roman reface imaginar si sarcastic gloria si sfarsitul dramatic al lui Francois Villon. Si tot asa mai departe, “planuri peste planuri, iarasi «balciul / desertaciunilor», iarasi «omul e cel mai pretios capital», iarasi Prometeu, iarasi Faust, iarasi Hamlet , iarasi comedia eroilor, comedia ororilor, / iarasi «non omnis mariar», / pana la proxima vijelie, pana la urmatorul potop / cand iarasi si iarasi / o seama de statatori in genunchi vor cere / neantului indurare!” Tentatia demitizarii vine de la sine; poetul rememorand “povestea cu reinvierea baiatului aluia, / doar o dulce poveste” sau analizand “vreo cauza nobila, sfanta / demna de vre-un Robespierre, Bolivar / ori un alt macelar”.
II. “La un pahar de neant…” radem cu Calistrat Costin in toate felurile: cu voie buna, duios, cu gura pana la urechi, stramb sau albastru. Primarul unui anume municipiu, sfatuit de un veterinar mizantrop, a ucis toti cainii. Vom avea opere de arta in locul cainilor adevarati. Pisici melancolice se sinucid strivite sub roti de camioane. Soarecii devasteaza drogheriile in cautarea de leacuri pentru deratizarea de apoi. O pomenire de sapte ani, cu discutabila dezhumare devine un vesel spectacol. Ajuns la o celebra cafenea din Montparnasse, calatorul roman se instaleaza comod pe bordura trotuarului de vis-a-vis, soarbe cafea din termosul personal si savurandu-si ploretarul trabuc traieste un moment inaltator, incantator, pilduitor. Nici notiunile sacre precum poetul urbei dar si al natiunii, istoria sau Sfanta Inviere nu sunt ocolite de tratamentul specific. Declaratiile categorice (“M-am saturat de univers, vreau haos, / vreau uitare, nu repaos…”) sunt pigmentate arghezian (“Arza-te-ar stelele de nefericit infinit!”). In straturile mai profunde se oficiaza insa meditatii dramatice (“iar eu aproape nimeni, si surd si orb si mut prin gari, / astept sa-mi vina trenul cu destinatia neant”), se ravneste la puritate (“crinii, si ei, se aprind lumanari albe de Sfintele Pasti”), ard iubiri tulburatoare, ca in poemul “Amintiri magice” din care citez doar primul si ultimul vers: “Trimite-mi, iubito, aripile inapoi”; “amintirea mea s-a indragostit de amintirea ta”. Calistrat Costin ar putea ramane si un astfel de poet, dar personalitatea sa ar fi vaduvita de cealalta latura, tocmai aceea care il situeaza in prim plan, ce il prezinta lumii cu spirit ironic, tepos, incomod chiar.
Este de-a dreptul impresionanta avalansa de procedee stilistice de care se face uz. In “Poem traco – dacic”, aglomeratia verbala, termenii preponderent autohtoni, toponimele specifice, torentul de imagini vizuale intr-o maniera aproape suprarealista redau sugestiv clocotul unei lumi legendare. Strunind cuvintele, poetul solfegiaza inspirate variatiuni pe tema “la inceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta”: “in zborul nostru prin eter, / neverosimil, pur, feeric, / am ajuns la miezul vremii printre stele, / sub noi pamantul se zbatea de noapte”. Sintagmele socante se numara cu sutele: “lotrii mondiali”; “sfinte transfuzii”; “o musca rea de musca”; “crizele in istorie trec / insa morile de vant raman!…”, devenind si mai percutante cand capata incarcatura oximoronica:”tot mai buna-i o pace / fie si cu pistolul la tample…”; “In piata numita frumos Concordia / am intalnit in carne si oase Discordia”; “am dat cu oistea nasului meu in vitrinele faimoasei «La Moulin Rouge»; “pe Campul lui… (pasnicului) Marte / loc ideal de promenada pentru caini”; “delicat cosmar”; “putregai de lucruri sfinte”. Mai remarcam intreruperi sugestive care evazeaza puterea expresiei (“de suflet, ce sa mai?…”) parafrazari (“cei lenesi plece unde vor”; “vulpoi au fost, vulpoi sunt inca”; “nimic din ceea ce este cainesc nu-mi este strain”; “ce va fi / maine vorba aia / «vom latra si vom vedea»”), paranteze buclucase (“aceasta lume cu Dumnezeul ei / poate cu Dumnezeii!”), contorsionari (“bere nemtareasca”), sublinieri (“alcoolul e alcool, femeile-s femei, dar ce femei si antricotul antricot, / betivii sunt betivi si lautarii sunt lautari”) si alte nostime combinatii. Turistul roman la Paris are “un aer cert de vita infirma”, in schimb, unui caine batran “i-ar trebui un ciolan cu maduva si zgarciuri / de vita, ca alea de porc au un continut prea ridicat / de colesterol si jigaritul de el e cu ficatul in plop”. Reusite sunt si jocurile de cuvinte (“de buna ori nebuna voie!…; “relele cele mai rele”; “prefera o vulpe, o vulpipita”), pseudo-definitiile (rejudecarea de apoi este o “invatatura de minte pentru / obtinerea pasaportului definitiv de nemuritor”; marea este chiar in cuprinsul unui singur poem “lupoaica batrana”, “hoasca blanda, bolanda”, “catea mofturoasa”, “amanta totusi credincioasa”, “muiere naravita / in farmece care mai de care mai dumnezeesti si mai diavolesti”, “inzorzonata spurcaciune”, “plina de draci si de nuri”, “inselatoare”, “languroasa”, “parsiva”, “sfioasa”, “ascultatoare”, “recunoscatoare”). Decis a merge pana la capat, poetul nu se cruta nici pe sine: “Ma simt ceasornic / stricat, / masurand anapoda / lunga timpului carare”). Uneori ploua cu infernale enumeratii (“oamenii, / dracului, imbuibatii, raii, hotii, escrocii, coruptii, / politicienii, imbecilii, lupii imbracati in piele de om, / perversii, tiranii, golanii, deh…”), alteori ne delectam cu muzicalitatea inventarului lexical (poemele “Farmec ultramarin” si “Instantaneu comercial”), cu savoarea formelor moldovenesti (“s-o ieie”, “sa steie”) la care poetul nu renunta in nicio imprejurare si bine face, cu expresii gen”un drac de caracatita”, ori inventii lexicale: “neam adanc si cararuiet”, “esternurile din orient”. In plus, Calistrat Costin are o mare capacitate de a materializa (durerea este “un soi de orga hidraulica in carne vie”), de a concentra si de a empatiza (multe din randurile asternute pe hartie ar putea trece drept poeme intr-un vers: “Melcul aproape de butuc in zgarda se gudura”; “Am tras casei sufletului meu obloanele”).
Inchis (sau deschis) pentru inventar, poetul nedezmintindu-se nici in ceasul al doisprezecelea, redacteaza un CV incarcat de batalii absurde cu sine insusi, dar cu o suma redutabila de trasnai ingeresti – diavolesti, omenesti – dumnezeesti. Este acelasi ce asculta nesatios “genunea muzicii surdului” si viseaza “la ceasul cand odata si o data Iisus / Cristos va reinvia pe crucea inimilor noastre si nu va / mai pogori in mormant si… si…”
Prof. Aristotel Pilipauteanu
Alergie de contact
Macar vreo doua mii de ani de acum inainte vreau sa
nu mai aud si nici sa vad cuvinte, vreau taine, vreau
pace, vreau armonie, m-am saturat de palavre, vreau
muzica sferelor care nu minte, eventual latrat de javre
harjonindu-se in parcuri, si behait de oi, si nechezat de
cai, sa ne in-te-le-gem: mi-e sila de rai, vreau adevarul
pur, adevarul murdar, adevarul calvar, vreau orice se
pronunta prin lacrimi si sange, nu mai pot sa indur,
nici mai pot plange, ah, adevarul, atatea otravuri
tasnind din orificii bucale baloase si hade, boante , am
umplut varf ciubarul in care-mi balacesc fiinta,hei,
mai oameni, opriti-va, taceti, s-auzim ce se intampla
acolo sus intre stele, unde de fapt ne e locul si unde
zadarnic ne mana neputinta,
gata, gata galagia!
Niciodata nu a fost ca acum, potop de incurcaturi
si formule abracadant-delirante,
arza-le-ar focul!
Se anunta din cosmos extraterestrii, maine – poimaine,
lucru stiut, are sa ne ieie cu el dracul, eu unul vreau sa
ajung ciung si mut, sa nu fiu silit sa raspund la
intrebarile lui, ca mi-e mila de globul nostru saracul,
pacatoasa bila rostogolindu-se buimaca nici ea nu stie
de unde, de cand, la ce bun, pamantul – o fasola trasa
din pistolul vreunui bosorog scarbavnic intr-o musca
rea de musca…
Lasati-o bre, mai moale, si dati mai in surdina sonorul
macar vreo mie-doua-trei de ani, sa n-aud nici sa vad
ce-s alea grozave cuvinte, altfel ne-am ars dragilor
pehlivani, si-am pus de mamaliga
viitorul!
Vreau taine, vreau pace, vreau behait de oi ori
echezat de cai, orice, numai sa fie ceva care
nu minte!!!
Calistrat Costin
