Intrat in viata cazona si in vartejul razboiului, Emil Rebreanu este mandru la inceput de forta militara a Imperiului, dar sentimentele intime ii accentueaza oroarea fata de crima: “Niciodata nu puteam nici cel putin sa ma uit cand taiam vreo gaina…Si-acuma va trebui sa omor oameni pe care nu-i cunosc!!!” Lucrurile se complica prin amestecul de trairi. Mizeria frontului, aspiratia unirii cu Tara, teama de a se confrunta cu fratii de peste Carpati, compasiunea pentru romanii impinsi spre Prut de Mackensen, idilele amoroase, grija fata de mama, surori si frati se aglutineaza intr-un dureros conglomerat sufletesc. Suferintele cotidiene se imbina cu visele nocturne intr-un perpetuu cosmar. Suma inconstantelor va argmenta progresiv debusolarea eroului,impingandu-l silnic spre nefastul final. Amestecul de frica si curaj are o explicatie plauzibila: “Adesea chiar frica, dublata de instinctul de conservare, este motorul vitejiei rasplatita cu medalii si onoruri.” Tentatia idealului il inregimenteaza alaturi de cei ce “au vazut idei”. Iata declaratia unui camarad: “Dar o fapta atat de hazardata si plina de inconstienta ca a dumitale n-am vazut nicicand. Pana si orbii te-ar fi vazut cum alergai dupa acea fata-morgana prin lumina lunii albe de mai…” Trairea patriotica a eroului este sincera si exprimata cu naturalete in prima intalnire cu generalul Karg. Gradul de autenticitate scade la a doua intalnire, cand eroul face uz de sintagmele lui Cosbuc ori Goga. Ca sa nu mai spunem de discursul rostit la proces, lozincard, bombastic si imposibil intr-o atare instanta. Prin contrast, tirada ofiterului de informatii Tass, acuzatoare si vehementa are coordonatele veridicitatii, naturaletii, o adevarata cascada a resentimentelor fata de valahi, rostite cu o ura viscerala. Exista si o pozitie echilibrata, a ofiterului Adamec, omul care pare a rezuma cel mai bine lucrurile: “Emil Rebreanu este roman. Cu toate acestea, s-a batut ca un leu pe celelalte fronturi. Cand a fost adus aici, in constiinta lui s-a produs o tulburare, glasul sangelui devenind tot mai puternic. Si pentru a nu se expune tentatiilor, a cerut, curand dupa aceea, mutarea pe un alt teatru de operatiuni. Din pacate cererea i-a fost respinsa.”
«NIMENEA, NICIODATA, NU VA AVEA O MOARTE MAI URATA DECAT A MEA!»
In cartea sa (“Nascut in Zodia mortii”), Ilderim Rebreanu (in foto) descopera ipostaze mai putin banuite ale personajului. Bunaoara, dialogul cu Titi ii confera superioritate prin maturitatea gandirii, frazarea eleganta a ideilor, emisia oportuna de replici spirituale. Camarazii de arme vad in el o suma de superlative: “Ai un caracter minunat, o infatisare dintre cele mai placute, un trup viguros, o inteligenta vie si un curaj rar intalnit. Viitorul iti surade, larg in fata.” Pana si in ultimele secvente ale vietii, cand ii scrie mamei sau isi regleaza raporturile cu divinitatea, sufletul sau isi dubleaza complexitatea: alternanta de indrazneala si spaima, dezinteresul fata de trecerea timpului, reluarea rapida a filmului vietii. Si in cazul altor personaje, portretizarea depaseste limitele descriptivului. Iata-l pe generalul Karg sosind la proces: “Colosul pasea rar, cu figura incruntata, ca fara iesire…cativa alergara si-i oferira scaunele lor, dar generalul ramase drept ca o spada imensa, vrand sa accentueze prin contrast pozitia sa de sfruntare si ostentatie.”
Subiectul tratat presupune asemanari si deosebiri intre cele doua carti, “Padurea spanzuratilor” (1922) si “Nascut in Zodia mortii” (2017). Se pastreza unele nume (Alexandru Palagiesu, generalul Karg), amanunte (fascinatia exercitata de ofiterii straini asupra iubitei), locuri (Lunca, Ghimes). Lipsesc din a doua carte Ilona, groparul Vidor, Cervenco, episodul judecarii unor tarani. Klapka obtine, probabil prin Adamec, o prezenta mai apropiata de realitate. Liviu Rebreanu isi monumentalizeaza eroul ridicandu-l la rang de simbol. Ilderim incearca sa-l incadreze in imperiul firescului, nescutindu-l de ipostaze diminuante, jenante chiar. Daca unele amanunte stilistice frapeaza prin similitudine (“crestele muntilor se desenau pe cer ca un ferastrau urias cu dintii tociti”, respectiv, “crestele muntilor se profilau pe cerul azuriu ca niste lame taioase”), transfigurarile unor scene ating antiteza: “Atunci Apostol fu impresurat de un val de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului. Ridica ochii spre cerul tintuit cu putine stele intarziate. Drept in fata lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul soarelui. Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati de lumina rasaritului. Pamantul i se smulse de sub picioare. Isi simti trupul atarnand ca o povara. Privirile insa ii zburau nerabdatoare, spre stralucirea cereasca…” sublim si eroic, aproape catharsis. “«Mor pentru Romania! Traiasca Romania Mare!»ai strigat din toate puterile, dar prea putini au inteles sensul vorbelor tale, acoperite de vuietul bezmetic al tobelor. Calaul se apleca iute si-ti smulse scaunelul de sub picioarele care prinsera a se zbate spasmodic, cautand zadarnic un punct de sprijin. «Ce moarte urata mi-a fost harazita…», a fost ultimul cuvant ce ti-a strabatut creierul. Gura ti s-a deschis larg, avida sa inhaleze aerul necesar plamanilor si tot corpul ti s-a incordat in supremul efort, aproape inconstient, al dorintei de supravietuire. N-ai perceput decat vag socul loviturii date in falca inferioara de pumnul calaului, pentru a-ti inchide gura si nici n-ai stiut faptul cati-a imbratisat strans picioarele, tragandu-te in jos pentru a-ti grabi moartea si a te scapa de chinuri. “Mila si dezgust.Aproape oribil. Cum va fi aratat cu adevarat Emil Rebreanu, aceasta rana vie pe care timpul, iata, n-a putut-o cicatriza nici dupa o suta de ani, n-o vom sti niciodata. In valurile vremii, datele concrete, persoanele parcurg un process de sublimare, finalizandu-se prin nasterea mitului si a eternitatii lui.
Prof. Aristotel Pilipauteanu, Onesti
