In urma cu peste patru decenii, in Cenaclul onestean “Junimea Noua”, patronat de poetul Constantin Th. Ciobanu se distingea un grup de tineri promitatori (Alexandru Dumitru, Nicolae Leca, Virginia Balan, Gheorghe Coborosanu, Octavian Milos), harnici lucratori pe Platforma petrochimica dar si elevi la liceul seral, chinuiti de o sumedenie de indatoriri, dar insufletiti de o mie de idealuri existentiale. Printre ei, o figura aparte facea un june de mare finete trupeasca si sufleteasca, un soi de intruchipare a candorii in comportamentul cotidian si in poezia pe care o citea confratilor. Rosea feciorelnic de cate ori hatrul Dan Dumitrescu il acrosa cu eterna intrebare: “Mai Cornel, ia spune: ce fel de Cornel esti tu?” iar asistenta scanda bine dispusa: “Galben!” Urma o insiruire vesela a numelor colorate de poeti, incepand cu Florenta Albu sau Matei Gavril Albastru si incheind cu Ion Rosu sau Cutare Verde. In timp tanarul nostru a evoluat spectaculos prin munca (este autorul unor utile instrumente de lucru, Dictionarele personalitatilor bacauane), talent (a scris mai multe volume de versuri) si abilitati profesionale (la ziarul “Desteptarea” si mai ales la Editura “Corgal”). Tenacitatea si norocul l-au investit cu o distinctie civica speciala si imi amintesc de prezenta sa la un concert simfonic pe care il sponsoriza, la Tescani, unde a fost intampinat cu onoruri demne de sef de stat. Numai ca, excelenta sa, dupa ce a cunoscut o vreme fascinatia unei ipostaze favorizate in “spectacolul lumii”, dar probabil a luat contact si cu tenebrele mai putin oneste, a intors parca scarbit spatele unei astfel de existente si “impodobit” cu o barba patriarhala, s-a retras la calugarie, in pacea unei manastiri dobrogene. Gest tipic de poet autentic.
Ce impulsuri ascunse ii mana pe unii spre pragul crestinismului, asumat cu daruire, umilinta si pasiune? Poate o profunda revelatie (evreul Nicolae Steinhardt botezat ortodox intr-o puscarie comunista), ispasirea unui pacat si asigurarea unei batraneti linistite (celebra profesoara Zoe Dumitrescu – Busulenga, predand cursuri de literatura universala, in care mai uza uneori de conceptele materialist – dialectice, ajunsa Maica Benedicta), implinirea unui vis (magnatul brasovean Constantin Codreanu evoluand de la transportul de calatori si tirism la doctoratul in teologie si ctitorindu-si propria manastire de lux) sau spiritul de fanfaronada (Gigi Becali cochetand cu steaua crestina in sunetul argintilor risipiti pe la sfintele lacasuri).
O explicatie cauta si Cornel Galben prin jurnalul sau intitulat “Ultima suta” (Editura PIM 2013), in care grupeaza o suita de ganduri de trecere, incercand sa anihileze privirile cercetatoare ale cunoscutilor ori mustrarile unora dintre cei apropiati, dar poate si a-si limpezi propriile ape interioare. Ilustratia copertei, aleasa de Vasile Potolea, este cat se poate de sugestiva: o troita proiectata pe un camp cu eoliene, sub un soare de vis in stralucirea amurgului. Cartea se deschide cu o cugetare a Sfantului Efrem Sirul: “Ramai sub jugul cel bun al Domnului pentru a scapa de jugul cel rau si greu al lumii acesteia”. Exasperat de tracasarea vietii, eroul ignora beneficiile psihanalizei si, din capul locului, accepta rocada de servituti, fara vreo rezerva de liberalizare. Desi sesizeaza in propriul sau comportament o anume stare a neputintei de a-si depasi conditia, isi prepara cu acribie exilul, decis sa traiasca de aici inainte in castitate si saracie, convins ca si Alexandru cel Mare , care ceruse sa fie inmormantat cu mainile la vedere, ca nimic din aceasta lume n-are valoare dincolo. Isi noteaza respectuos marile sarbatori, retine pasaje semnificative din predicile marilor prelati, incearca sa resimta credinta mai mult cu inima decat cu sufletul, caci lecturile doar te imbogatesc spiritual. Primeste incurajari de la unii prieteni, precum regretatul Mircea Dinutz:”Calea aleasa de tine nu poate fi decat fasta, pentru ca e rodul unor meditatii si penitente indelungi!” Numai ca desprinderea de cele lumesti nu se arata a fi usoara pentru un ins ce nu cunoaste arta refuzului. Prea fin pentru lumea in care traieste, incapabil adesea sa survoleze necazurile familiale si sociale, agasat de solicitarile meschine ale amicilor (unul ii cere sa-i transcrie textele cu diacritice, altul sa intervina la o institutie care sa achizitioneze doua exemplare dintr-o carte nevandabila), eroul aspira continuu la o viata perfecta, de fapt utopica, pe care crede ca o va descoperi dincolo de usa manastirii. Incearca sa se orienteze in hatisul confuz generat de eclectism, mass – media, snobism in materie de religie. Vrea sa contracareze dulcele sclavaj al muncii la “Dictionare” cu amagirea ca dorinta de a-ti vedea numele tiparit intr-o carte nu e decat glorie desarta, pacat al vanitatii. Fara voia sa inregistreaza scene hilare (inghesuiala credinciosilor la aghiasma) sau functionarismul unui preot care isi impartaseste in graba enoriasii. Se mangaie cu vorbele intelepte ale parintelui Arsenie Papacioc: “Nu timpul decide cand trebuie sa te impartasesti, ci pregatirea launtrica, vapaia care arde in inima ta”. Constata insa ca, in ceea ce-l priveste, “vapaia abia daca a palpait in aceasta luna”. Cand mai adaugam si ispitele (pacatul de a trage cu coada ochiului la desfasurarea Campionatului Mondial de Fotbal) intelegem de ce zilele sunt bulversate (adjectiv ce revine obsesiv) si toate merg anapoda: canicula este din ce in ce mai toropitoare, functionarii de la oficiul de pensii sunt peste masura de sacaitori, timpul nu-i da ragaz “sa cronicheze” volumul unui autor din Campina, lecturile “cap – coada” ale sutelor de plachete de versuri, in speranta de a descoperi “bulgarele de aur” ii provoaca stari de suprasaturatie, comunicate aberant: “prea multa poezie!” Salvarea este doar la Cel de Sus, izbavirea doar in incinta protectoare a manastirii.
In jurnal apare o sincopa serioasa, mai bine de trei luni, timp in care eroul trebuie sa se framantat la fel de chinuitor. Are senzatia ca iesirea lui din lume s-a produs pe neobservate. Numai ca in loc ca sa preia intelepciunea melcului (simbol al calugarului care colinda lumea cu o simpla boccea), aspirantul Galben pleaca la drum cu o sumedenie de bagaje, o adevarata arhiva care abia isi gaseste loc in spatiul stramt al chiliei. Intra imediat “in paine” si primeste onorante misiuni: trage clopotul de 40 de ori vestind inceputul vecerniei, citeste la strana, face de serviciu la bucatarie, curata cu o surubelnita gheata din locul unde ard lumanarile, cara cu roaba nisip si lemne, vinde tamaie si calendare. Lupta cu frigul si lipsa banilor personali ii resusciteaza cunostintele de latina ;”Primo vivere , dehinde philosophari!” Utilizarea telefonului mobil, desi doar pe post de ceas desteptator, il umple de rusine cand este taxata de superiori drept simbol al neascultarii. Se incurca rau de tot incercand sa descalceasca firul logic al textelor ce trebuie cantate sau citite. Traieste momente de umilinta:”Nevrednicia mea atarna ca o stanca, nu ca un bolovan!” Deznadejdea ii da tarcoale: “Sunt la mii de kilometri lumina de ceea ce ar trebui sa fie un credincios adevarat si cu atat mai mult un calugar”, “Sunt in urma cu toate si foarte departe de ceea ce vrea Dumnezeu de la mine”, “Nu merit un favor din partea Mantuitorului, nevrednicia mea atingand cote greu de sters”. Constata ca mai are de lucru la propria-i constiinta: “Nu-mi ramane decat sa ma pocaiesc si sa fiu treaz cu mintea” ; “Va trebui sa fiu mai sarguincios si, treptat, sa-mi iau gandul de la cele lumesti, dedicandu-ma cu toata fiinta celor trebuitoare sufletului”. Bucuria impartasaniei il face sa uite ca i-au inghetat mainile si picioarele. Invadat de o caldura celesta are perspective optimiste, notate cu sinceritate si candoare:”Dumnezeu este iubire si trag nadejde ca ma va iubi si pe mine, pentru ca la El toate sunt cu putinta”.
Vorbele care te lasa fara cuvinte
Revenit intr-o permisie acasa la Bacau, traieste degringolada lui Gavrilescu, reintors in lume de “la tiganci”: n-ar vrea sa dea ochii cu nimeni, dar nici n-ar vrea sa lipseasca de la liturghia duminicala. Depaseste situatia penibila de a fi chestionat in anonimat despre viata din manastire si chiar se erijeaza in sfatuitor crestin. Vechile preocupari se dovedesc acaparante.Regandeste “Dictionarele” si proiectele editoriale dar arunca la tomberon sute de carti care faceau deliciul soarecilor din pivnita. Ajuns iarasi la manastire, isi da seama ca dorinta de a lucra in liniste s-a dovedit o utopie. Clipele de ragaz sunt putine. In chilie, cu manusi la propriu, eroul citeste despre existenta poetica a lui Bacovia si viseaza la o antologie critica dedicata poetului. O fereastra uitata undeva deschisa se tranteste stresant, o furtuna ameninta acoperisurile, la pangar e ca in ghetarie iar vantul urla ca in Siberia. Eroul este cuprins de o stare ciudata, ce oscileaza intre somnolenta si nemultumire. Analizele sumative il deprima:”Eu am ratat multe, inclusiv casnicia, asa ca nu vreau sa ratez si mantuirea din pricina scrisului. E drept, m-am ales cu niste carti, dar cine va mai sti de ele peste cativa ani? Unele au fost, totusi, citate ca sursa bibliografica, asa ca mai sunt ceva sperante, desi gloria asta lumeasca n-are valoare…” Solutia intarzie.
Privind scrierea din alta perspectiva, constatam ca intr-adevar Nicolae Manolescu are dreptate cand afirma ca un jurnal nu poate reda nicio zi, nicio ora, niciun minut de viata macar. Complexitatea gandirii nu se lasa prinsa in pagina. Raman alte lucruri interesante. Bunaoara portretele caricaturale:”Vanzoleala electorala s-a incheiat cu pacientul mort. Cel ce ne facea «guvizi» a pierdut lamentabil, cu toata mizeria scuipata pe adversar din toate tunurile trustului sau de presa”. In orizontul politic a aparut insa “alt mafiot, mult mai vexat, care i-a orbit si pe bacauani cu televiziunea sa de buzunar, pozand in aparatorul drepturilor romanilor, dar defiland prin fata lor in masina de lux, elicopterul si yahtul despre care nimeni nu-l intreaba cum le-a procurat”. Si lumea monahala este destul de pestrita: parintele Casian model de rectitudine morala si generozitate crestina dar si parintele Gherman, furnizor de gesturi si situatii care compromit haina purtata. Nu lipseste nota de umor involuntar: “Fata de Sfantul Andrei nu stiu cum ma voi recompensa, pentru ca l-am vitregit de o buna parte din texte…”, “Plecat cu 10 minute intarziere, am ajuns totusi la timp, gratie binecuvantarii date de parintele Iustin”, “La Biserica «Buna Vestire» am sesizat deja cateva schimbari: pretul lumanarilor s-a dublat, de la 50 de bani la un leu”, “Sa speram ca Rabdatorul si Iubitorul de oameni va amana acea clipa (apocalipsa) inca multe veacuri, pana ce ne va veni mintea la cap…” Multe pagini sunt pigmentate cu limbaj profan: “M-am lasat de nenumarate ori prins in plasa lui Sarsaila si, chiar daca ma straduiesc sa nu-i mai fac pe plac, nu trece o zi sa nu ma agate cu ceva”, ” Am ramas doar cu ingerul pazitor, de urat mai tinandu-mi si cainii pe care-i aud prin incinta”. In fine, poetul Cornel Galben nu se dezminte, nostalgia revederii unor locuri parasite de demult smulgandu-i note lirice, la care se adauga tulburatoare meditatii pe tema plecarii definitive.
“Ultima suta” este doar o suta oarecare dintr-un parcurs zbuciumat, sinuos, complicat de circumstante, dar mai ales de combustiile interioare ale unui suflet complex angrenat intr-o ispititoare cursa de autodepasire si nemultumit de rezultate. Teoretic, nu stiu ce s-a mai intamplat cu eroul nostru, cert este ca sansele de a-si gasi implinirea nu-i prea surad. Cu sau fara haina monahala, el detine nativ calitatea cea mai de pret, bunatatea sufleteasca. Miscat de avatarurile unei actrite nevoite sa isi joace rolurile pe scena reala a vietii, noteaza in jurnal: “…si-a descarcat oful, istorisindu-mi o parte din pataniile ei de cand este in Italia, unde ingrijeste 24 din 24 de ore o batrana paralizata si cu maladia lui Alhzeimer. Vai de capul ei, saraca!” Nu pot incheia fara sa amintesc o intalnire cu minunatul Cornel Galben, care apreciindu-mi cronica la o carte a lui Alexandru Dumitru a precizat:”Foarte pertinenta! Va multumesc in numele lui!” Intr-o vreme in care polemica a coborat la nivel de asasinat meschin, vorbele sale m-au lasat fara cuvinte.
Prof. Aristotel Pilipauteanu
P. S. O proba de “asasinat meschin” este modul barbar in care Viorel Savin, initiatorul unui generos proiect de comemorare pictorului Nicu Enea, a fost pus la zid tocmai de cei care ar fi trebuit sa-l incurajeze, sa-l sprijine si eventual sa-i multumeasca.
