Berzunti, la o margine de lume…

Ziua de 29 iunie este una istorica pentru localitatea Berzunti, ce a fost atestata documentar la 1400 prin actul de danie emis la acea data de domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, care “a luminat trecutul intunecat al Moldovei” (dupa cum mentioneaza scriitorul Al. Vlahuta). Varsta de peste sase veacuri a acestei localitati, poate spre mirarea multora, nu a fost sarbatorita niciodata in ultimii ani insa in sufletul lor berzuntenii isi doresc o sarbatoare profunda cu prilejul sacru al confirmarii identitatii lor pe meleagurile marginite intre comunele Poduri, Beresti Tazlau, Barsanesti, Livezi, Sanduleni si Dofteana. Din negura istoriei acestor meleaguri, prin numeroase marturii razbate imaginea Manastirii “Sfantul Sava” din comuna Berzunti. Din anul 1809 se gaseste o invoiala facuta intre razesii satelor Poduri si Cernu si ieromonahul Varnava de “a face un schit in pustia de la Muntele Savului”. Schitul si-a desfasurat activitatea intre anii 1809-1828, cand a fost nevoit sa coboare la poalele muntelui, in satul Buda datorita talharilor ce-l jefuiau. Primul staret pe care l-a avut chinovia de la poalele muntelui a fost ieromonahul Varlaam iar ctitorul bisericii actuale (ce poarta numele “Sfantul Sava”), a fost ieroschimonahul Vasile. Intre anii 1919-1926 ieromonahul Elisei Filibeu s-a confruntat cu multe greutati in restaurarea chinoviei, avand de luptat si cu indaratnicia, nepasarea, lacomia si rautatea unor localnici stabiliti chiar langa manastire. Inzestrat cu blandete, bunatate, evlavios si cu deprinderi de gospodar Elisei Filibeu a facut ca in 7 ani (pana a plecat la Sfantul Munte Athos) chinovia sa infloreasca. Munca acestui staret a fost continuata de ieromonahul Calistat Apostol (ce a parasit Parohia Harja pentru a veni la Manastirea “Sfantul Sava”). El i-a dat acesteia un aspect de cetate calugareasca, inlaturand casele ridicate de tarani langa poarta sfantului lacas. In anii 1960 calugarii au fost obligati sa plece in lume, schitul a fost desfiintat de comunisti, el fiind redeschis in anul 1990. Terenurile manastirii (in jur de 150 de hectare cu padure, fanete si teren agricol) au fost predate IAS-ului din Sanduleni, ce le-a folosit pentru cresterea animalelor iar in cladirile manastirii a functionat un punct medical si s-a organizat o tabara de creatie pe timpul verii. “Dintr-o ruina de biserica, cu geamurile sparte si gauri prin acoperis s-a inceput reconstructtia acestei manastiri dupa 1990. Cunoscand faptul ca nicio biserica nu este mareata prin poleiala, prin zugraveli maiestrit facute sau prin aurul si argintul domnilor si ctitorilor miluitori ci este mare prin puterea altarului de la care se raspandeste pacea si adevarul printre oameni, parintele Arsenie Voaides a luptat cu neincrederea si scepticismul pentru refacerea din temelii a acestui asezamant. Cuvantul sau a trecut crestele dealurilor si i-a facut pe cei din zonele invecinate sa se indrepte catre izvorul datator de viata al manastirii. Cu blandete si gingasie, cu severitate si hotarare el a inceput curatarea sufletelor din tina obisnuintelor, mangaierea sufletelor pustiite si curatirea lor de patimi. Nu e usor, ai nevoie de «lumina ca sa dai lumina», de focul dragostei sfinte ca sa aprinzi foc in vetrele stinse ale oamenilor. Cuvantul parintelui Arsenie Voaides a lucrat in fiecare suflet intalnit pe calea vietii iar un popas la Manastirea «Sfantul Sava» este o adevarata reculegere duhovniceasca, in dragoste si rugaciune. Mantuirea este cauzata de dragoste caci nu exista o alta cauza afara de dragoste si rugaciune”, a scris cu bucuria trairii credintei un cronicar anomin pe un site crestin. Berzuntenii sunt impresionati de harul plin de evlavie al parintelui Arsenie Voaides. Pentru tanarul Simion Dumitru, absolvent al Universitatii “Vasile Alecsandri” din Bacau, fiu al meleagurilor berzuntene, el reprezinta “un indrumator pe calea duhovniceasca iar predicile sale m-au facut sa inteleg rostul mergerii la biserica. Este o binecuvantare dumnezeiasca un astfel de om sa fie printre noi, berzuntenii pentru ca de cand a venit in aceasta zona – de vreo 20 si ceva de ani – intreaga comunitate a suferit o schimbare pe plan duhovnicesc. Cel putin locul unde se afla manastirea este de nerecunoscut, in sensul bun al cuvantului”.

Berzuntenii de rand

Daca este ca sa cuprindem in liniile unui portret chipul berzunteanului de rand, cu mare dragoste pentru locurile unde a vazut lumina zilei, in biografia lui Simion Dumitru gasim lucruri mai mult decat evidente ale permanentelor acestor minunate meleaguri. Cu seninatatea ce se inscrie in puterea unui exemplu Simion Dumitru a marturisit: “Bunicii care mi-au infrumusetat copilaria au fost de o calmitate rara, cu vorba «de aur». Cu nostalgie imi aduc aminte ca atunci cand mergeam pe camp bunicul ne uimea cum facea el «lumanarea», stand pe cap, cum ne suporta toate ghidusiile si felul cum scapa de noi prin diverse metode: «urca ursul la padure», «motoreta prin chetroaie»… Drumul nostru «scoala – acasa» era adesea transformat in «scoala – bunici – acasa», asta doar pentru ca acolo gaseam dragoste si eram priviti cu toata caldura. Cand ne adunam seara mai multi la el, bunicul ne uimea cu povestile pe care ni le spunea intr-un chip minunat, atat pe noi dar si pe parintii nostri. Bunicul Vasile a fost un om strasnic de un caracter aparte prin faptul ca exprima respect si putere. Desi a pierdut piciorul drept de deasupra genunchiului inca din tinerete, el mergea zi de zi la muncile campului, facand multe activitati pe care nici oamenii sanatosi nu le puteau face, bazandu-se pe puterea bratelor. Ii placea sa isi petreaca toata ziua in natura, la Basca, departe de gura lumii iar seara isi nota in jurnalul sau tot ce se petrecea”. Cu o ironie ce pare a urmari curgerea nisipului in clepsidra, Simion Dumitru ne-a mai declarat: “Am practicat «sportul vietii la tara», trebuind sa merg la cosit, la adunat, la prasit, la secerat, la snopit, la padure. De la Scoala Berzunti imi aduc aminte de niste profesori buni. Doamna Lupu, domnii Botezatu, Hampau, doamna si domnul Rochianu, domnul Sandu, intr-adevar se pot numi profesori – toata stima! Timp de 4 ani, ca elev la liceu (la Colegiul National «D. Cantemir»), am facut naveta Berzunti – Onesti in conditii nu chiar de Uniunea Europeana, in fiecare dimineata trezindu-ma la ora 4 si suportand ingramadeala, praful, frigul sau caldura din autobuz. In clasa a X-a de liceu, colectionand reviste despre culturism cautam sa fac tot felul de antrenamente. Astfel la o bara faceam anumite miscari de gimnastica iar la un instrument pentru lovituri de pumn (numit «makiwara»), cu o bara confectionata dintr-o scandura flexibila, de multe ori imi varsam nervii. Pe timp de noapte, inainte de examenul de bacalaureat alungam «javrele care nu aveau somn» cu un jogging de cel putin 15 minute. In timpul vacantelor de vara am fost fantanar (la sapat puturi) si am cunoscut astfel zonele rurale ale judetului iar facultatea a fost pentru mine un prilej de a descopei tainele mediului, de a-mi face prieteni, de a intalni oameni valorosi si de a invata de la ei”.
Nici poezia nu-i este straina acestui berzuntean, care pe coardele dragostei, a notat: “Te port in suflet si in minte / Ca pe-un nepretuit odor… / Cum tu, desi vapaie esti / In gheturi nu te prapadesti / Iar vreascu-mi pregatit de foc / Cum de nu-l arzi, ci verde-l faci la loc / Si ai inchis orice carare / Ce-mi fura gandul deseori / Mi-ai dat in schimb doar alinare / Si-o noima fara de fiori”. Fiind cuprins, in cadrul actiunilor unui proiect european, derulat de Universitea “Vasile Alecsandri” din Bacau, berzunteanul Simion Dumitru a putut vedea Parisul, care i-a creat o puternica impresie, in acest sens mentionand: “M-am bucurat sa vad ca parizienii si francezii, in general, stiu sa isi valorifice istoria, cultura, spiritualitatea, atragand ca un magnet miile de turisti si ar trebui sa invatam si noi romanii de la ei!”
Ajunsi la acest prag putem nota ca oamenii Berzuntiului au si cateva imagini reale “miscate” in oglinda clipelor fiecarei zile. Nicolae B., un berzuntean ce a lucrat atat in tara cat si in strainatate pentru a putea “balansa” in mod corect unele lucruri ne-a declarat: “O expresie ce caracterizeaza oamenii locului, este ca fiecaruia ii place sa fie curat in curtea sa si… toata lumea arunca mizeria la paraul ce strabate Berzuntiul, asteptand apoi ca sa ploaie pentru a fi duse de apele acestui parau, toate mizeriile aruncate. Prin sat fug cainii dupa copiii care merg pe bicicleta si totul se intoarce parca la primitivism! Facem un regres si oamenii, cat de cat se pot imparti in doua categorii: cei care se ridica la calitatea de om adevarat si cei care depasesc cu ceva valoarea de «om de nimic»! Nu putem pune niciodata in balanta valoarea si calitatea de om (ce nu o face infatisarea), cu starea sa materiala.

Acum intre calitatile oamenilor se inscriu minciuna, furtul, criminalitatea, a gandi josnic, a vedea lucrurile la jumatate din valoarea lor si cand intri in cercul prietenilor trebuie sa injuri, sa bati cu pumnul in masa, sa faci ce fac ei. Daca le spui adevarul despre viata, nu poti imparti nimic cu ei!” Mentionand ca citeste cat de multe carti poate, aplecandu-se asupra logicii, Nicolae B. a lansat o idee inedita: “Consider ca cele mai mari minuni pe care le-a facut Dumnezeu pe pamant sunt cele realizate prin oamenii supradotati – prin creierul lor incarcat au desavarsit faptul ca noi sa avem becuri electrice, automobile ori chiar creatii artistice de exceptie. Astfel, avem multi ingeri: Mihai Eminescu, George Enescu, Ciprian Porumbescu…”
Ion Moraru