«In orice om, o lume isi face incercarea.»
(Mihai Eminescu – «Imparat si proletar»)
Soarele incins ca o bila de foc, arde. Multimea din autogara se misca greoaie printre stilpii din beton pe care sunt semne de circulatie. Cauta sa se protejeze de arsita verii. Sunt multi calatori. Fiecare asteapta o masina sau un autobuz sa-i duca spre locurile de unde sunt sau spre care ii cheama hazardul. Toti sunt plictisiti. Abia isi tarasc picioarele pe betonul mancat in cele mai multe locuri. O fata blonda trece printre navetisti si calatori. Priveste inainte si calca anevoie pe tocurile pantofilor rosii. Stie ca e admirata de barbatii pe langa care trece. O stie pentru ca le vede privirile atintite asupra ei si le aude cum fluiera usor si admirativ.
– Gagica, gagica! Ce faci? – striga un navetist blond si tanar. Stie ca fata nu-i va raspunde, dar si ca intrebarile lui sunt inceputul discutiilor banale si vulgare, cu ceilalti navetisti.
– Ce-i Marine? Iti miroase a catrinta?! – incepe Ion, un navetist mai batran cu o sapca cu un cozoroc murdar. Bag seama ca-ti place fata! Da oare ea te place pe tine?
– Ea nu ma place, dar eu o plac! – rase Marin cautand in rucsacul jerpelit. Scoase o sticla de bere Bucegi, de doi litri. O deschide sub ochii sclipitori ai calatorilor. Bea din sticla cu sete. O intinde si celuilalt, care o ia cu o mana si o duce la gura.
– Bea Ioane, azi e randul meu sa dau de baut! Maine cine e la rand?
Ceilalti navetisti se aduna langa Marin. Unul mai mic si oaches rade. Ceilalti il vad. Ii intind sticla.
– Bea Vali, ca maine dai tu de baut!
Vali pune sticla la gura si bea cu sete. Iese din cercul lor si se aseaza cuminte intr-o margine. Stie ca asa trebuie sa fie. In fiecare zi, la intoarcerea acasa camarazii de drum dau de baut. Si fac cu randul.
O tiganca batrana, incaltata cu o pereche de slapi verzi din plastic se plimba printre calatorii din autogara. Poarta in maini saci albi din rafie, mai multe perechi de sosete negre, piepteni patratosi si oglinzi micute cu agatatoare din sarma. E mare mirare ca poate cara cu dansa atat de multe obiecte. O traista mare din rafie ii atarna pe umarul obosit. E semn ca mai are marfa pe langa cea pe care o expune in propriile maini. “Soseteeee. Oglinziiii. Saci. Peeepteeeeni avem!” Cativa tarani o privesc lung. Ii privesc din departare marfa. Dar nu cumpara. Tiganca se apropie de fiecare calator si le prezinta cu voce scazuta marfa. Acestia dau din cap ca nu-si doresc nici un obiect de la ea. Si ea pleaca mai departe spargand zapuseala zilei cu vorbele sale. In dreptul grupului de navetisti nu se opreste. Merge la o oarecare distanta de ei. Marin si Vali o privesc pe sub cozoroacele sepcilor. O cunosc de zile multe.
– Marine, dupa asta nu te uiti?- rade un navetist gras.
Marin zambeste in doi peri.
– Nu! Dupa asta te las sa te uiti tu! Ca vad ca ai luat-o la ochi!
Navetistul gras duce sticla de bere la gura si soarbe cu putere. A mai ramas putina bere in sticla. Marin se uita lung: “Gheo te-ai mai ingrasat, sau ti-ai luat tricou cu burta?”. Gheorghe se simte rusinat si nu stie cum sa iasa din situatie. Stie ca a intrat in mijlocul celorlalti si urmeaza sa primeasca vorbe jignitoare sub forma de glume. Da sticla mai departe si mormaie zambind fortat “Cam asa ceva”. O alta tiganca cu un pachet de carti murdarit de timp, sopteste printre calatori “Hai sa-ti gacesc!” Nici un calator nu o priveste. Se feresc toti din calea ei ca de o piaza rea. E stranie. Poarta o fusta rosie creata si o bluza decolorata roz prin care i se vad formele preapline. Pe cap un batic rosu cu dungusoare aurii sta hait si abia ii acopera parul gri. Sa tot fi avut vreo cincizeci-saizeci de ani. Se indreapta cu pasi tarsaiti catre grupul de navetisti. Barbatii se opresc din sporovaiala si glume si o privesc cum vine tinta spre ei. In fata lor, tiganca se opreste si ii priveste pe rand. Sunt mai inalti ca ea. Isi opreste ochii decolorati de caldura pe chipul lui Marin. Sopteste “Hai sa-ti gacesc!” Unul dintre ei sparge tacerea cu un: “Pleaca fa de-aici! Nu vrem nicio gaceala de-a ta!” Gheorghe incepe sa rada. Si rad si ceilalti. Marin rade cu ceilalti.
– Pleaca si lasa-ne! Nu vrem sa stim viitorul! – rade Marin.
Femeia il priveste curios.
– Da daca t-as spune ca fata blonda, care o trecut, o sa fie a ta?!
Marin rade si o priveste pe tiganca. Se vede ca a tresarit. Cu zambetul inca pe fata ii face semn sa plece. Ea ramane privindu-l insistent. In mintea lui Marin se nasc imagini. Stie de pe la prieteni ca unele tiganci iti spun adevaruri viitoare. Nu toate tigancile au harul asta. Da cine stie? Poate ca asta din fata lui chiar stia adevarul. Se simtea ca in fata unei carti inchise. Daca o deschidea avea sa-i ramana sufletul agatat de cele ce afla. Si oare voia sa stie? Ar fi fost mai bine sa nu stie? Un gand incoltea in mintea lui. Si daca ar sti? Ar fi ca un vizitiu care are toate hamurile in mana lui, si ar sti sa-si struneasca caii. Si de ce sa nu stie ce va fi? I-ar placea sa aiba langa el pe fata blonda care a trecut. Ar avea o viata frumoasa cu ea. Ar avea copii. Blonzi si frumosi. Ar avea o casa si o gospodarie frumoasa si ea, fata blonda l-ar astepta cu plozii balai, cu bucurie. Si poate ca se vor certa putin, dar apoi se vor impaca pentru ca se iubesc. Si se vor iubi si mai mult dupa micile certuri. Si…Un gand ii fuge prin minte. Dar daca fata blonda e o rautacioasa si se va certa cu el, si nu vor avea copii, si nu vor avea casa…sau poate nu va fi nici o fata blonda…
– Ia du-te fa de-aici! Lasa baietu in pace! Du-te pe la altii de le gaceste! – striga Viorel, un navetist mai batran.
Femeia nu se da inca plecata. Ii sopteste din nou lui Marin “Hai sa-ti gacesc!” Si Marin devine serios. N-o mai priveste. Se uita in ochii lui Viorel, care-si muta sapca pe varful capului. Asteapta seriosi sa plece.
* * *
Proza premiata la Festivalul Concurs National de Creatie Literara “Avangarda XXII”, Bacau, octombrie 2016; autor, prof. Maria Burca, Scoala Gimnaziala “Pavel Savin” din satul Bibiresti, com. Ungureni
