Bunicii mele Mariuca
Zorile se ivisera de mult si animalele zbiereau de foame in curte dar ea tragea de ea inca sa se ridice… O moleseala nemaistiuta o lipise de pat. Se imbraca fara chef si se indrepta tarsaindu-si incaltarile catre poiata pasarilor pe care le hrani cu graunte. Rani cotetul porcului, scoase apa din fantana si o rasturna in galetar…
Un junghi ii fulgera mijlocul si se opri speriata, apoi se incinse cu un fular de lana intrebandu-se in gand: “Nu esti tu cumva, nu esti Moartea mea, care-o sa ma ia?!…”
Implinise de de curand 77 de ani dar asta nu era chiar un motiv ca s-o termine cu viata; erau inca femei prin sat mult mai batrane decat ea si tot umblau ca fetele mari… Ileana lui Vasile, Parascheva de peste drum, Tanta lui Ghita, Maricica lui Ilie…tot un leat (de-o generatie)! Vestejite si uscate, cu picioarele strambe, unele fara dinti, altele aduse din spate… Ptiuuu! Isi facu semnul crucii, scuipa in san si deschise usa chile-rului (anexa unei case taranesti, cu rol de bucatarie). Aici era locusorul ei, refugiul in ceasul greu al incercarilor, aici isi petrecea putinul ragaz ori lungile seri ale iernilor vrancene… torcand, tesand sau cosand cu fire de lana colorate chiar de ea dupa cum invatase din vechime… “Din vechime” pentru ca invatase carte numai de la altii caci mama o parasise inca de la nastere pentru a merge in Ceruri, sus, la Dumnezeu. Crescuse si ea cum putuse, mai cu una mai cu alta, mai mult cu lipsurile, pana la varsta maritisului cand, frumoasa fiind, pusese ochii pe ea un soldat proaspat intors de pe front si cu numele Ion. “Nica”, asa cum il alintase de la bun inceput ea, o cucerise cu voiosia lui, cu uniforma si cu melodiile populare cantate la muzicuta, cu glumele lui. Si apoi, era atat de frumos ca mult‚ multe femei i-au purtat raca (pica, ciuda) sau i-au facut “cu ulcica” (vraji) prin sat!… “Cat am mai avut de tras pentru el, in viata asta, Doamneeee!”. Apoi au venit copii, doi baieti si doua fete, Gica, Marioara, Anisoara si Titi pe care i-a crescut, i-a dat la scoli mari si s-au im-prastiat apoi prin lume lasand-o singura pentru a se balabani doar cu unchiasul aista al ei…
Inconjura cu privirea camera si peretii proaspat spoiti cu var… “Cat necaz si cu paretii astia! Si cata munca!” Intai adunase balega uscata, lasata de putinii cai pe ulita. Pe urma lutul galben, clisos, de la Lutarie. Pe urma calcase lutul, balega si apa framantandu-le indelung cu picioarele goale… “Aveam putere pe atunci!” Pe urma facuse chirpicii turnand lutul amestecat cu paie in forme pentru a se usca la soare… “Nica, dragul de el, batuse impreuna cu un vecin leturile, zdravan, ca sa tie! Si a ti-nut… cinzeci de ani!…”
Tolici de coade colorate, covoare de lana tesute iarna trecuta zaceau, asezate palii (teancuri, vrafuri), palii, peste lada cu zestre, plina cu cersafuri frumos brodate tot de manuta ei… De la o vreme manuta asta a cam inceput sa-i tremure… iar la bucatarie mai scapa lucruri pe jos… Lana covoarelor era de la oile ei, pe care le daduse la ciobani, la stana satului; mai pastrase insa pana nu demult, in podul casei, cateva gheme toarse, … Cand a venit Colectiva i-a luat oile; nu i-a mai lasat niciuna. Doar lana lor ii mai ramasese, doar atat… Ce sa faca, n-a putut sa se impotriveasca hotilor de comunisti… “Deh! Femeie amarata cu patru copii!” Oile erau putine dar bune, le daduse la stana dar cand trecea anul, ciobanii ii dadeau pe ele la schimb, cas, lapte si lana… “Ei, tot a fost buna si lana asta la ceva! Mi-am mai facut cu ea treaba… Covoarele aistea, zestrea fetelor, o flanea lui Nica, o fansoneta (sal gros) pentru mine, ciorachi…” Acum lana s-a terminat, fetele i s-au maritat la oras… “Nu mai pun ele pe jos cioarsele mele!” Pentru cine sa mai teasa? “Am auzit ca au iesit altele acum; lumea vrea dintr-alea, persiene… chiar si pe la noi prin sat. Tata Ioana cica si-a luat si ea… ca-s prea frumoase! A lasat cu limba de moarte la nurori cand o fi, sa i le dea peste groapa (de pomana, langa mormant). Asa macar s-o bucura de ele ai mai tineri, ca tolici (presuri) azi nu se mai poarta!”
In coltul din dreapta al chilerului, aproape de fereastra, astepta cuminte si rabdator, Razboiul de Tesut, prietenul de nadejde si pricina atator amintiri frumoase… Caci cine altul, daca nu el, sa fi mai fi pastrat in taina, atatea zambete si lacrimi, bucurii si dureri? Doine, cantece de leagan, cantece de voie buna… ascultase (de cate ori?) vrajit de vocea ei frumoasa in timp ce mainile-i dibace manuiau suveica, ghemul, furculita…
Se apropie de el si ii imbratisa lemnul parilor pictat dar ṣi ros de cari, il imbratisa strans, infocat si strans, cu lacrimi strivite printre gene, asa cum iti imbratisezi omul drag ce va pleca de langa tine in curand, la drum lung, fara a sti daca mai revine vreodata…
Apoi se duse la cuptorul din curte ca sa atate focul. Vreascurile uscate se aprin-sera usor dar ca sa fie mai sigura arunca in vatra si o cana de gaz (petrol lampant) … Acum putea adauga linistita ṣi lemnele mai mari…
Reveni in chiler. Purta in mana un topor si o beschie (ferastrau) …
Cazura mai intai lemnele mici. Apoi, unul cate unul, parii groṣi …
………………………………………………………………………………………
In curtea casei de pe valea Siretului, focul cuptorului mistuia tot mai mult ceea ce mai ramasese din minunatul razboi de tesut de alta data. Langa el, ingenuncheata, o femeie batrana lacrima frangandu-si mainile. Se stingea o viata…
Prof. Mariana Bendou, membra a Ligii Scriitorilor Romani si a Uniunii Scriitorilor Europeni din Republica Moldova. Lucrarea “Razboiul de tesut” a primit Marele premiu la Concursul literar “Memoria Slovelor”, editia 2016
