Aceasta e intrebarea pe care si-o pune publicistul targumuresean Ioan Cismas intr-un articol publicat recent de cotidianul “Cuvantul Liber”. Intrucat raspunsul la aceasta intrebare este foarte cuprinzator propunem parcurgerea acestui articol, care reflect multe lucruri pe care, cu (prea) multa usurinta, le pierdem din vedere. “Intensificarea curentului unionist venit mai ales dinspre Basarabia, dar, din pacate, nu in aceeasi masura si dinspre noi, patria-mama, pare a ne scoate din letargie, obligandu-ne, vrand-nevrand, sa reflectam din nou la destinul nostru istoric. Este cu totul nefireasca atitudinea noastra de nepasare, fata de soarta teritoriilor pe care le mai avem pe la altii, si aici socotim: Basarabia aflata in situatia unei luntrii ce basculeaza intre Rusia si Europa, nordul Bucuvinei si Tinutul Hertei, nordul Maramuresului (teritorii aflate in custodia Ucrainei), dar si asa-zisul Banat-sarbesc si sudul Dobrogei. Gandindu-ne la toate acestea nu facem altceva decat un inventar istoric a ceea ce a mai ramas romanesc in afara granitelor de azi, din marea mostenire de peste un milion de kmp de la stramosii nostri geto-daci si traci, in care mai pulseaza spiritul romanesc, in ciuda vicisitudinilor la care am fost supusi. Si o facem cu deplina indreptatire pentru ca multimea de comunitati ramase pe teritoriul altor state din jurul actualelor granite, fie ca poarta numele de romani, aromani, moldoveni, vlahi, macedo-romani, megleno-romani, iliro-traci, nu sunt urmare a unor migratii sau implantari artificiale de populatii romanesti in aceste zone, ci bastinasi autentici, de cand lumea, ai acestor teritorii peste care, in decursul celor doua milenii au avut loc navaliri, migratii masive, urmate de constituirea de noi state, care oricum s-ar numi ele sunt posesoare de pamant romanesc.
Din invalmaseala istoriei romanii si inaintasii nostri au avut mult de suferit. Dintr-un puternic stat centralizat pe vremea lui Burebista (70 – 44 i.e.n.) si a lui Decebal (87 – 106 e.n.), in urma procesului de destramare a puterii centrale, fenomen specific feudalismului, si formarea a tot felul de statulete si tarisoare (vezi voievodatele lui Gelu, Menumorut si Glad, dar si Tara Maramuresului, Fagarasului, Lapusului, Hategului etc.) in Transilvania, iar peste Carpati, alte tinuturi si tarisoare, Daco-Romania a devenit o usoara prada in fata hoardelor de migratori care, in scurt timp, si-au facut imperii sau vatra, in cel mai rau caz, rupand astfel adevarate halci din pamantul romanesc sau supunandu-l in totalitate. Din cei care au rezistat prin istorie, slavii sunt primii invadatori (sec. V – VII), care au inundat din toate punctele cardinale intregul areal romanesc, evident, de la margine spre centru.
Asa au ajuns in Balcani: sarbii, croatii si slovenii in sud-vest; slovacii si ucrainenii in nord si nord-vest; rusii in est; in sud slavii, deveniti bulgari. Asa am ajuns noi o insula latina intr-o mare de slavi. Dar nici nu s-a incheiat bine procesul de slavizare, ca la sfarsitul secolului al VII-lea, mai precis in anul 681, in sudul Dunarii isi fac aparitia hoardele de triburi bulgare, de origine turco-mongola, care descalecand in zona i-au supus pe slavii si romanii de acolo, punandu-si la punct un imperiu consistent (tarat), care a cuprins jumatatea estica a Balcanilor: Muntenia, Oltenia, o buna parte din Transilvania, Moldova intreaga, inclusiv Basarabia, pana la portile Kievului. De aici si prezenta bulgarilor de azi in Basarabia. Dominatia a tinut cateva sute de ani, iar conducerea taratului a ajuns si pe mana romanilor de acolo (vezi, Petru si Asan, Caloian, Borila etc.), timp in care a avut loc si convertirea intregii zone la ortodoxism. Cand bulgarilor (care intre timp au fost asimilati de slavi, ramanandu-le doar numele), le mergea mai bine, au aparut in Europa, tot ca hoarda si din acelasi loc, ungurii, cu care au avut mult de furca si inainte de venirea pe continent si care odata ajunsi aici n-au uitat de politele avute de platit si, ca urmare, cu sprijinul Papei, au reusit sa le-o ia bulgarilor inainte, contribuind la dezmembrarea taratului lor si la adjudecarea unor teritorii, printre care si cel al Transilvaniei, Serbiei, etc. Ultimii care au intrat in scena evolutiei istorice au fost turcii si tatarii, si ei migratori ca si ceilalti, si de pe aceleasi meleaguri mongole, astfel incat pe la 1359 procesul de invadare a migratorilor s-a incheiat, fiecare din ei facandu-se stapani pe o parte din teritoriul vast al tarii noastre. Ardealul a cazut in mainile ungurilor, Banatul in ale sarbilor, Dobrogea, bulgarilor, si turcilor, iar Moldova si Tara Romaneasca, turcilor. Nu discutam asupra formelor de impilare, cert este ca romanii au devenit, intr-un fel sau altul supusii celor nou veniti. Pe parcursul istoriei lururile s-au mai schimbat, dar nimic in bine pentru romani. La 1699 Transilvania intra intr-o dubla stapanire (la cea ungara, mai veche, se adauga cea habsburgica), la 1775, Bucovina devine si ea habsburgica, iar la 1812, partea de dincolo de Prut a Moldovei lui Stefan cel Mare, intra sub stapanirea Rusiei. Cu toate aceste dureroase instrainari, pe la unii si pe la altii, romanii n-au uitat ca fratii trebuie sa fie frati, adica impreuna. Prima incercare de amploare de acest gen a fost Unirea de la 1600 a lui Mihai Viteazul, care desi efemera, a dat un ton extraordinar viitorimii, amintindu-le urmasilor de ceea ce au de infaptuit cu adevarat. Au mai trecut mai bine de doua secole si jumatate in care nu s-a petrecut nimic esential, doar acele acumulari de constiinta si de vointa romaneasca, care au dus in cele din urma la Unirea de la 1859, sub Alexandru Ioan Cuza, care a constituit embrionul sau nucleul in jurul carora s-au coagulat acele forte care au dus la obtinerea independentei fata de turci, la 1877, iar dupa Primul Razboi Mondial la constituirea Romaniei Mari. A fost maximum-maximorum din ceea ce s-a putut obtine dupa aproape doua mii de ani, si cu foarte mici exceptii se putea vorbi intr-adevar de infaptuirea Vechii Dacii (Dacia redivivus!).
Despre marele act, Unirea cea Mare, din anul de glorie 1918, nu putem vorbi numai cu piosenie si adanca plecaciune fata de infaptuitorii ei. Cei care cauta nod in papura acestei unice si monumentale infaptuiri, nu pot fi decat niste impostori ai istoriei. Adica sa pui sub tirul criticii o opera care n-a mai avut loc, la amploarea ei, in Europa, sa incerci si sa reusesti sa incropezi o tara din teritorii venite de la patru imperii (austriac, ungar, rus si otoman); (este vorba de Transilvania, Basarabia, Bucovina, Dobrogea), fiecare cu particularitatile dobandite in timp, sa dublezi astfel «peste noapte» suprafata si populatia Vechii Romanii este ceva de domeniul fantasticului, iar acestor inaintasi infaptuitori ar trebui sa le ridicam un grup statuar, nu sa le aducem critici.
Din pacate istoria a fost destul de dura si mai departe cu noi. Pentru ca, dupa Al Doilea Razboi Mondial, aceiasi vecini si-au infipt din nou coltii in teritoriul romanesc, iar daca n-au reusit sa-l destructureze total, l-au imputinat. Nordul Bucovinei a fost pe la sovietici, iar acum la ucraineni, Basarabia, este aparent independenta, iar Dobrogea de sud, pe la bulgari, cat si o parte din Banat, la sarbi. Adunate, suprafata lor depaseste pe cea a Belgiei, Olandei si Luxenburgului la un loc. Asadar, avem, deocamdata, «libera de contract» Basarabia. Intrebarea este: noi ce facem, altceva decat sa ne invartim in jurul cozii? A trecut un sfert de veac, de cand lucrurile se petrec asa si, «cum a fost asa ramane»! Nu numai ca suntem lipsiti de curaj, dar nu avem nici vointa politica necesara. De ce ? Pentru ca ne lipsesc adevaratii barbati de stat, exact cei din primul si de dupa Primul Razboi Mondial, capabili sa dainuiasca, nu sa distruga si ce a mai ramas. Daca basarabenii nu stiu nici azi incotro s-o apuce, vinovati suntem in primul rand noi, romanii din tara-mama. Ei simt nevoia de ocrotire, dar noi le intoarcem spatele atunci cand ar trebui sa le intindem bratele. Asa procedam nu numai cu ei, ci si cu ceilalti de vita romaneasca din jurul nostru. Cu cei din Serbia si Grecia, din Ucraina si Bulgaria, din Ungaria etc., a caror perspectiva este si mai sumbra in privinta revenirii la tara mama. Prin politica pe care o derulam in raport cu fratii nostri din afara granitelor, dam impresia ca ei ne sunt o povara, ca ne prisosesc. Aceasta, in vreme ce, in cazul lui Victor Orban, fiecare ungur conteaza si nu intelegem de ce, in timp ce ungurii, din mici vor sa fie mari, noi, romanii, facem tot ce se poate sa devenim din mari cat mai mici. Atat ca potential, cat si ca rol si prestigiu european si international. Daca, inca nu avem curajul nemtilor sa ne unim teritorial, macar o politica de a ne uni spiritual sa realizam. Dar cine, si cu cine? Aceasta este marea intrebare!”
