In volumul „Cu Romania in bocanci”, scris de prof. Dumitru Buzatu, o alta serie interesanta de poezii intitulate „alimentation des animaux domestiques” prezinta categorii filozofice precum „puterea”, care nu doar „seduce”, ci si „innobileaza” daca e in stare, daca nu „ingroasa randurile sicriilor umblatoare”. In ceea ce priveste arta poetica, ea te elibereaza sau iti intoarce spatele cand tocmai se parea ca te-ai instapanit in lumea ei. Autorul „exemplifica” intr-un fel de rapsodie idilica, in care timpul „se impreuneaza” (cel de dinainte si dupa ’89) sa-i „capseze-n deget luna” (il apropie si de I. Barbu). Modernitatea se-mpotmoleste la ideea de recuperare a valorilor. Implicarea si detasarea lucida intra uneori pe „contrasens”, spulbera constiintele in zona de impact. Adevarul te minte cand ti-e lumea mai draga. Cele trei concepte: frica, tacere si resemnare caracterizau (in viziunea autorului) societatea si se pare ca ele se prelungesc, ca un ecou, si astazi (vezi si coperta finala). Regimul totalitar „confisca intimitatile si sinceritatile si fotografiile de nunta”. Cei care te-au invatat ca Dumnezeu e departe te mint si se mint. Lenin, Hitler si Stalin au trait in locuri dosnice, pe care muritorii de rand nu le vor cunoaste niciodata. Cei trei sunt datori sa curete cloaca in care traim, dar se sterg la fund cu adevarurile noastre. Acuma ei se roaga in genunchi, in manastiri, „le pute respiratia”, „pantalonii lor la dunga cu vipusca invizibila”.
O latura exceptionala a expozeului o constituie „cursul de estetica”, adevarate lectii despre cuvant, categorii estetice, poezie, instante etc. Cuvantul este „inceputul si sfarsitul”, „referentul” „se joaca” in „imaginarul” colectiv si intim cu posibilitatile interlocutorului, ramane neschimbat ca „ideea” in „fata plutonului de executie”. Sunt doua lumi imaginare, una „desenata cu pixul”, alta „cu baioneta”. „Tragicul” suferintei se pliaza perfect peste „comicul” „desuet”, intr-o „parodie” pe tema esentelor. „Stilul” mai fraudeaza cuvintele, le terfeleste, ca sa lase vederii rana sangeranda… Pentru poet, „raul” e strigat! Pentru oameni, e pacea turmelor.
„Vocea autorului”, „o instanta narativa”, apropiata de „autorul abstract”, e un ideal, in care stiutorul „adevarului” si „binelui” faptuieste de-a valma si raul personal si raul colectiv, mutileaza constiinte pentru clona unui adevar cu iz de „eternitate”. „Naratorul auctorial” isi asuma explicit rolul de „autor” al textului, povestirea continuand nu prin democratia imaginilor, ci prin „teroarea dictaturii”, prin „verbul ghilotina si sunetul, glont de lumina”. Multe poezii sunt parodii privind superioritatea omului din structura, a celui cu „trecutul neales”, privind egalitatea, libertatea, conditia regelui si a reginei, dragostea in locul si timpul nepotrivit etc. sau pamfletului pentru „viitorul cel idilic si partinic”. Poemele de dragoste, uneori sub forma unor rapsodii idilice formeaza cea mai mare parte a cartii. Chiar si in expresia dura, poetul ramane impasibil, e „zapada si ger”, „arsita si lumina”, plange si rade pentru ca iubeste pana „dincolo de nastere”. Dragostea e mai adevarata decat rugaciunea. In viziune matematica, iubirea este o variabila functie de alta variabila (respect, dorinta, mister, contopire etc.). Iubirea vine pe contrasensul marcajului parlamentar, intr-o Romanie cu „turul pantalonilor carpit cu ata alba” din Apus in Orient.
Expozeul liric este marcat de o varietate mare de metode si procedee stilistice, precum: dedublarea, proza rimata si ritmata, incursiunea in trecut si prezent, jocul de cuvinte, reflectia filozofica, scrisorile persane, definitiile, dictonul, comparatiile dezvoltate, interogatiile, exclamatiile retorice, oximoronul, scrierea pe net etc. Din multitudinea de motive, enumeram: lumina, ceata, gheata, Lenin, usa neagra, dimineata, clipa, speranta etc. Utilizand si timpurile verbale (prezent, imperfect, perfectul compus, viitorul), observam usurinta glisarii diferitelor registre de comunicare. Adevarata e numai armonia expresiei. Textul adevarat e fara orgoliul pudorii, raspunde direct, fara strangere de inima. Stilul este personal, avand ecouri soresciene si barbiene.
Incheiem, dar nu inainte de a relua exclamatia retorica: „Crezi ca ma poti seduce! Liric parodiat, ludic umbrit de nemultumiri, metafizic si tragic destituit profesoral!” si concluzia: „Cred ca esti recuperabil… ca te pot cumpara si vinde sa fii sclavul meu si sa-l iubesti pe Lenin”.
prof. Stefan Epure
