La celebrarea aniversarii Unirii Basarabiei cu Romania, Biblioteca Municipala “Radu Rosetti” din Onesti a fost un loc cu o incarcatura emotionala aparte, mai ales ca la aceasta manifestare onestenii s-au bucurat de prezenta unor invitati din Bacau, Comanesti, Targu Ocna. Constantin Rusanovschi, presedintele Filialei Onesti a Asociatiei Culturale “Pro Basarabia si Bucovina”, a mentionat ca “ziua de 27 martie (8 aprilie 1918), a Unirii Basarabiei cu Romania, a marcat istoria neamului nostru si chiar daca vitregiile istoriei au adus atatea lucruri, in spatiul dintre Prut si Nistru a ramas romanismul”. Elevii Colegiului Tehnic “Dimitrie Ghika” din Comanesti au deschis aceasta manifestare de omagiere cu prezentarea unei povesti de demult, despre Prut si Nistru, despre apa Rautului si orasul Orhei, despre razesi si despre prozatorul Mihail Sadoveanu. Derularea acestui program artistic a fost asemeni cronicii scrise de Ion Neculce “O sama de cuvinte”, prof. Petrita Balbaie mentionand ca “momentul evocator este inchinat invatatorilor Gheorghe si Eugenia Iascu, ce isi duc somnul de veci intr-un cimitir dintr-un sat din jud. Vrancea si memoriei poetului Grigore Vieru”. Intr-o vestimentatie deosebita elevii comanesteni au rememorat faptele istoriei, de la Anul Mantuitorului 1612 incoace, de cand “singuratatile malurilor Prutului se muiau de furtuna razboiului, in luncile sale cenusii mugind cate o bubuitura de pusca si pana la vremurile de azi cand Moldova stramoseasca / hotarele vrea sa-si uneasca”. Interpretand un text literar-istoric deosebit, elevii Colegiului Tehnic “D. Ghika” au aratat ca “fratiile de razboi se leaga repede dar prietenia mai domol isi face loc, dupa voia oamenilor”, ca “fiecare semintie e cu blestemul sau, noua romanilor fiindu-ne scris sa fim rataciti” si ca azi “poate ca chiar Prutul, cu suferintele sale, este ca un cantec ce spune ca fratii sa fie alaturi de frati”. Aplauzele au fost pe masura talentului elevilor comanesteni, care intr-un mod sublim au incununat istoria si poezia, ce vorbesc cu tristete de “graiul raului, a ramului si a neamului”. Fapt ce a facut ca si momentul urmator al manifestarii sa fie unul foarte emotionant, parintele paroh Ioan Ursu declarand: ”Am primit o lectie de istorie de la viitorul Romaniei. Acesti tineri ne-au dat o speranta ca pot si sa ne faca cinste… Participand cu sufletul, cu vointa mea la aceasta intalnire, la care rememoram unirea Basarabiei cu Romania din anul 1918 (prima tara care s-a unit cu patria – mama), am putut lua act ca ducem cu noi un mare lucru. Noi traim mereu aceeasi poveste de Unire, pe care o dorim si vrem sa se realizeze! Ocroteste-i Doamne pe romani!” Profund miscat de “temperatura” emotiilor acestei intalniri si in acelasi asentiment, primarul municipiului Onesti, Laurentiu Neghina a declarat: ”Suntem romani, frati cu cei de peste Prut! Fiecare dintre noi putem ca sa facem cate un pas mic pentru ca unirea sa se intample. O infratire a Onestiului cu 1-2 orase din Basarabia, pentru a avea schimburi de tineri, de activitati si pentru a ne apropia si mai mult ar fi un lucru deosebit pentru municipiul nostru.”
Identitate si patos romanesc Prof. Vilica Munteanu, directorul Directiei Judetene a Arhivelor Nationale Bacau, a mentionat: ”Ca suntem de acelasi neam, ca avem aceeasi limba si obiceiuri, nu se pune nici o problema. Suntem unul si acelasi, avem aceeasi fiinta si simtire romaneasca! Cu totii visam ca sa nu mai fie hotar la Prut iar Moldova sa fie in granitele ei naturale, de la Carpati la Nistru. Am ramas impresionat de momentul prezentat de elevii din Comanesti si pot spune ca atat timp cat avem asemenea tineri, inseamna ca avem un viitor. Romania va fi de-a pururi!” Profesorul universitar Vasile Puiu, care este si un poet cu o sensibilitate aparte, a recitat mai multe versuri intre care si doua poeme, numite “Discurs pentru memoria Prutului” si “Scrisoare catre Dimitrie Cantemir”. Cu un discurs istoric foarte concentrat profesorul Mihail Dumache a declarat: ”Se spune ca din istorie se invata! Istoria este doar repetabila permanentizare a aceleiasi suferinte, in care trecutul si prezentul se invartesc intr-un orizont inchis. Azi problema Basarabiei este marginalizarea sa si nu stie spre ce directie sa apuce. Aparent este un teritoriu ce pare a fi a nimanui: un vectorpentru Europa sau un cap de pod spre expansiunea rusa? Momentul de gratie din anul 1918, cand acest teritoriu s-a unit cu Romania, a durut prea mult, basarabenii au ramas marginalizati prea putin. Dar sa nu uitam, in 1924 a fost infiintata in stanga sa Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca iar cedarea Basarabiei din anul 1940 a produs suferinte imense. Intre 1941-1944 sute de oameni din Basarabia si-au gasit sfarsitul iar din 1944 Basarabia ciopartita devine parte a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste si aproape jumatate de secol a ramas la periferia acestui mare stat, care cuprindea 6 la suta din suprafata lumii. Desi Romania exporta carti in limba romana, ele erau trimise in Caucaz. In anul 1980 Imperiul sovietic a dat semne ca se destructureaza iar peste 9 ani, in 1989, Frontul Popular din Republica Moldova sustine scrierea cu grafia latina pentru ca la 31 august 1989 sa fie celebrata Sarbatoarea Nationala Limba noastra. Mitingurile care au avut loc in acei ani au fot asemanatoare adunarilor plebiscitare din 1918. Desi si-a declarat independenta la 27 august 1991, in Moldova s-a creat si partea adversa, rusofona si azi nu se intelege clar care e limba de stat a Republicii Moldova. Geniul malefic al totalitarismului a dus si la izbucnirea unui razboi (Igor Smirnov din Transnistria iesind in evidenta, ofensiva moldoveneasca fiind tarata intr-un razboi murdar), Gagauzia si-a cerut statut de autonomie (pe care l-a obtinut). Acum populatia din dreapta Nistrului a incetat sa mai creada in implinirea marilor idealuri, saracia fiind pretutindeni. La 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania s-au amestecat in mod halucinant sperantele si esecururile si putem trai o tragedie in privinta zilei de maine a Basarabiei”. Prof. Victor Ciochina a abordat problema Basarabiei prin spectrul ideii ca “idealismul trebuie moderat de pragmatism. La realizarea unirii din 1918, in fata singurei dorinte de implinire a acesteia, Petre P. Carp a marturisit ca «Romania a avut atata noroc incat s-a putut lipsi de politica pentru infaptuirea acestui act istoric». Viitorul trebuie continuat pas cu pas, pentru ca nu stim cum va fi acesta. In fiecare zi trebuie aplicata politica pasilor marunti, pentru ca unirea Basarabiei cu Romania azi trebuie trebuie construita in sufletele noastre mereu”. Prof. Victor Ciochina a amintit ca un numar de trei localitati din Basarabia poarta numele de Onesti iar pe plan local a pornit in semnarea unei petitii prin care se solicita ca societatile ce transmit programul diverselor televiziuni sa preia si programele posturilor de televiziune de la Chisinau. Acestor lucruri s-a mai adaugat un gest frumos (un grup de elevi ai Colegiului National “Dimitrie Cantemir” au donat 4 mingii pentru ca acestea sa ajunga la o comunitate de tineri basarabeni) si toate acestea prinse intr-un buchet, l-au facut pe prof. Vilica Munteanu ca sa exclame: ”Sunt mandru de ceea ce inseamna Onestiul pentru Romania!” Dar momentul cel mai emotionant si pilduitor al omagierii la Onesti a aniversarii a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania a fost dat de prezenta profesoarei pensionare Margareta Cobuz, din Targu Ocna, care a recitat cu un profund patos patriotic versuri pe care ea insasi le-a inchinat acestui act crucial al istoriei noastre. “Scump si drag plai romanesc / Ce zici ca e rai ceresc”, “Basarabia strabuna / e fiica noastra cea buna”… “Stefan cel Mare e istorie si un neam / o credinta si-un alean / Moldova e-o casa si este un dar / Iubitiva pamantul si cerul care-i sfant!…” Recitarea acestor versuri de catre Margareta Cobuz (in varsta de 80 de ani) a adus un puternic val de emotie in aula bibliotecii onestene, frematand imboldul de a duce mai departe vorba despre Basarabia! “Doar privirea mea strabatuta de fiorii emotiei poate sa redea bucuria pe care am trait-o in aceste momente”, ne-a declarat cea care a lasat uimita intreaga asistenta, Margareta Cobuz. Gandului sau i s-au alaturat promisiunea directoarei Bibliotecii Municipale “Radu Rosetti” din Onesti, prof. Elena Serbu (care va face posibila o donatie de carte din partea acestei institutii catre Basarabia) si cuvintele consilierului local Mihai Sova: ”sa ne gandim la Basarabia ca la un copil Oameni de cultura si oameni de afaceri, sa trecem Prutul pentru a da mai mare viziune implinirii acestui vis”. Ion Moraru
#1 : 19/04/2013, 16:52
Pentru o mai mare exactitate asupra a ceea ce am spus despre trecutul şi prezentul Basarabiei, îmi permit să trimit intervenţia în întregimea sa:
“Se zice că din istorie se învaţă. Tragedia Basarabiei din ultimii 95 de ani – care-mi trezeşte o vie compasiune – îmi arată că nu s-a învăţat mai nimic. Similitudinea evenimentelor trecute şi prezente lasă impresia că istoria nu este decât repetabilă şi că nu a făcut nimic altceva decât să permanentizeze o mare suferinţă pentru locuitorii acestui teritoriu. Trecutul şi prezentul Basarabiei se reunesc într-un cerc, aproape fără dinamică, într-o perspectivă închisă, fără orizont de creştere. Caracteristicile trecutului şi, din nefericire, şi ale prezentului sunt – în opinia mea – lipsa unui proiect consecvent de ţară, construcţia mereu neterminată, dezbinarea, subdezvoltarea şi mai ales marginalizarea strategică. O incursiune în ultimul secol al istoriei Basarabiei scoate în evidenţă drama, chiar tragedia, acestui popor şi a acestei ţări care nu ştie încotro să o apuce: spre România şi Europa ori spre Rusia şi Orient? Este destinul unei regiuni de interferenţă, mai mult, al unui teritoriu al nimănui („no man’s land”), marginal şi de aceea dorit, din motive diferite, de ambele direcţii, aflat într-o perpetuă dilemă: vector al Europei sau cap de pod pentru expansiunea rusă. Momentul de graţie, de fericire naţională, al unirii cu România, în 1918, n-a durat prea mult. Până în 1940, Basarabia, deşi avea al doilea oraş ca mărime după Bucureşti, nu a atins ritmul de dezvoltare al României interbelice. Basarabenii, multietnici, au rămas marginalizaţi, prea puţini autohtoni au intrat în funcţiile statului român; în timp ce Rusia sovietică a descoperit în Basarabia o zonă de infiltrare comunistă mai ales prin înfiinţarea, în 1924, a artificialei Republici Autonome Sovietice şi Socialiste a Moldovei (RASSM), pe malul stâng al Nistrului, în cadrul Ucrainei sovietice, ca vârf de lance în preconizata expansiune spre vest a comunismului rus. Cedarea fără luptă a Basarabiei şi Nordului Bucovinei, în iunie 1940, a produs suferinţe imense: refugierea precipitată în România a „zeci de mii” de oameni, execuţiile în masă şi deportările făcute de sovietici (100.000 de germani „livraţi” Germaniei naziste şi aproximativ 25.000 de basarabeni duşi în Siberia, până în iunie 1941 ), înfiinţarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM) – incluzând doar o parte din Basarabia împreună cu cinci raioane din fostul RASSM. Apoi, Bucovina, Basarabia şi Transnistria au devenit parte din România regimului antonescian (1941-1944). Sute de mii de evrei basarabeni, bucovineni, transnistreni şi-au găsit sfârşitul în urma „curăţirii terenului” şi deportării în lagărele din preajma Bugului . La care se adaugă exploatarea destul de apăsătoare făcută de autorităţi, care, exacerbată de propaganda comunistă, a rămas o „spieretoare” pentru rusofoni până astăzi. Din 1944 Basarabia, ciopârţită în sud, dar cu raioanele din stânga Nistrului redevine RSSM în componenţa URSS. Foametea generată de autorităţi pentru a impune colectivizarea (1946-1947) face peste 200 000 de victime , represiunea ia amploare: peste 30 000 de persoane, „chiaburi” şi „iehovişti” sunt deportaţi în Siberia şi Kazahstan, (1949-1951) . Sovietizarea şi rusificarea se realizează pe deplin. Vreme de aproape jumătate de secol, Basarabia a rămas la periferia imperiului sovietic – care se întindea pe a şasea parte din uscatul globului pământesc – cu o politrucă elită comunistă (stalinistă şi moscovită) din care doar o minoritate era românească, ca şi intelectualitatea sau ofiţerimea educate la Moscova. Mentalitatea şi conştiinţa acestora era mai mult imperială decât naţională, cu siguranţă, marxist-leninisto-stalinistă. Era un rezultat al politicii intense de deznaţionalizare şi rusificare. „Cărţile româneşti editate la Bucureşti se vindeau la Moscova, Odessa, Kiev, Leningrad, dar nu la Chişinău … Cei mai mulţi dintre noi – mărturiseşte un general sovietic român din RSSM – aveau posibilităţi foarte modeste de informare despre cultura naţională.” În anii ’80, Uniunea Sovietică, un imperiu slab, falimentar economic, măcinat de corupţie, sufocat de risipă, se destructurează. La periferia sa, în RSSM ca şi în republicile caucaziene sau în cele baltice, se petrece renaşterea spiritului naţional de natură conflictual-dramatică şi tragică. În Basarabia, spiritul naţional moldovenesc erupe prin formarea şi acţiunea viguroasă a Frontului Popular pentru susţinerea statutului de limbă oficială pentru limba „moldovenească” şi pentru trecerea la grafia latină, dar şi contra-mişcarea rusofonă „Unitate-Edinstvo” care miltează pentru bilingvism şi, curând, pentru separatism. Pe 31 august 1989, în RSSM este proclamată Sărbătoarea Naţională „Limba noastră” care şi astăzi naşte confuzii în Republica Moldova deoarece unii sărbătoresc limba română, alţii limba moldovenească, iar alţii, destul de mulţi, limba scrisă în grafie chirilică! În 1990, în mitingurile Marii Adunări Naţionale de la Chişinău se pune problema unirii imediate cu România, care provoacă, în rândul rusofonilor transnistreni şi găgăuzi, conturarea ideii de „autodeterminare” pentru a rămâne în zona de influenţă politică, economică şi ideologică a Rusiei, idee materializată de nomenclatura comunistă regională din jurul lui Igor Smirnov, „geniul malefic al statalităţii moldoveneşti” . Astfel că tânărul stat moldovenesc se desparte treptat de URSS. În condiţiile puciului comunist eşuat din 19 august 1991, îşi declară independenţa pe 27 august, dar şi aderarea la Comunitatea Statelor Independente (CSI) pe 25 decembrie acelaşi an. Însă rămâne cu diferende teritoriale nereglementate cu Rusia, de fapt cu un război „nedeclarat” al Rusiei concretizat prin separatismul găgăuz şi transnistrean. În perimetrul locuit de bulgari şi găgăuzi din sudul Republicii Moldova (Comrat, Basarabeanca, Ceadîr-Lunga, Taraclia şi Vulcăneşti), pe fondul agresivităţii cu care au fost întâmpinate manifestările găgăuze şi consecinţă a românofobiei cultivată de decenii de statul sovietic, între noiembrie 1989 şi decembrie 1991 se manifestă autoproclamata „republică Găgăuză”. În 1994, Chişinăul recunoaşte autonomia teritorială a găgăuzilor şi hotarele noii regiuni. În septembrie 1990, sub pretextul protestului împotriva decomunizării Basarabiei, cele cinci raioane – incluse de Stalin în RSSM, în 1940 – Grigoriopol, Dubăsari (malul stâng al Nistrului), Camenca (idem), Râbniţa şi Slobozia, în frunte cu Tiraspolul se autoproclamă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (RSSMN) în componenţa URSS. Având atât sprijinul „ajutorului umanitar” moscovit, prin gruparea deputaţilor „Soiuz”, cât şi al Armatei a 14-a sovietice, se declară independentă cu două zile înainte de proclamarea independenţei RM, sub numele de Republica Moldovenească Nistreană (RMN). Profită de faptul că factorii politici şi guvernamentali de la Chişinău îşi manifestă indecizia în privinţa arestării şi condamnării lui Igor Smirnov şi fac dovada lipsei unei strategii de combatere a separatismului. Între timp, Tiraspolul se înarmează, provoacă conflictul sângeros de la Dubăsari (septembrie 1991), dublează puterea şi, apoi, elimină autorităţile legale (în prima jumătate a anului următor) provocând ofensiva moldovenească (cu o armată în formare, care în mai 1992 avea doar 51 de ofiţeri! şi cu trupele MAI) la Dubăsari şi Tighina (Bender) şi declanşarea oficială a unui război „autorizat întâmplător de către vicepremier” !, în 2 martie 1992. După 20 iunie, când intervine Armata a 14-a şi e declarată mobilizarea generală la Tiraspol, conflictul capătă accente tragice din cauza tirurilor reciproce de artilerie grea şi se încheie de facto pe 10 iulie când Tiraspolul dispune reluararea alimentării cu energie electrică şi gaze naturale pentru locuitorii din dreapta Nistrului şi continuă tratativele de pacificare. A fost un război nepregătit şi murdar, de ambele părţi: legăturile personale au produs scurgeri de informaţii şi inutile pierderi umane, indolenţa în rândul militarilor generată de alcool şi de lipsa unei pregătiri profesionale şi psihologice a produs incidente numeroase amplificate de lipsa autorităţii, jafurile şi terorizarea populaţiei rurale au fost practicate cu mare intensitate mai ales de insubordonatele unităţi ale cazacilor şi gardiştilor înarmaţi de Tiraspol. Numărul vicimelor, imposibil de verificat, se cifrează între 650 şi 800 de civili morţi, între 400 şi 600 de militari. Dacă războiul a luat sfârşit, până azi, conflictul a rămas nerezolvat. Procesul de negocieri stagnează de atunci. Timpul trece, populaţia din dreapta Nistrului a încetat să mai creadă în perspectiva reintegrării, iar cei din stânga fluviului s-au obişnuit, datorită propagandei, să considere autorităţile din Republica Moldova drept inamic. Degradarea ţării continuă, stagnarea şi impresia de ţară semi-sovietică sunt evidente, sărăcia şi subdezvoltarea se observă pretutindeni. Prăpastia dintre bogaţi şi săraci, dintre politicieni şi popor se adânceşte. Faptul că 25% dintre cetăţenii Republicii Moldova (peste un milion din cei 4 milioane) şi ai RMN (250.000 din 750.000) au emigrat în străinătate arată impasul ţării. În Basarabia ultimului secol, succesul efemer şi speranţa perpetuă s-au amestecat halucinant cu disperarea, confuzia, neputinţa şi eşecul producând o generalizată suferinţă. Între Europa şi Rusia, Basarabia şi locuitorii săi au rămas într-o perpetuă dilemă reflectată în starea trecută şi prezentă de periferie faţă de cele două tipuri de civilizaţie şi de mentalitate. Ce se va întâmpla în viitor cu Basarabia? Ca şi reputatul istoric Lucian Boia îmi declin competenţa de viitorolog; el îşi încheie ultima carte despre situaţia României de a fi altfel evaluând competenţa istoricului, care „şi aceasta, relativă – se opreşte la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparţine”.”
