Cugetarea lui Octavian Paler ce mentioneaza ca “batranetea incepe ca toamna cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverie si doruri vagi” este contrazisa de venerabilul onestean Constantin Zaharia (in imagine, intr-o fotografie din tinerete), pentru care a doua zi a lunii martie inseamna implinirea unui alt an de viata, in zilele trecute adunandu-se 82. S-a nascut in anul 1929, in Paltinisul din comuna Asau, intr-o familie cu 11 copii (el fiind cel de-al patrulea) si impreuna cu alte firave amintiri ale copilariei isi aminteste si de primul sau invatator, Gheorghe Tabacaru. “Intr-o vreme cand in satul natal se randuiau invatatorii datorita concentrarilor din armata, primul meu invatator era din judetul Galati si dupa 37 de ani de cand mi-a fost dascal, l-am regasit in comuna Tudor Vladimirescu, acest fapt fiind o satisfactie si pentru el”, ne-a marturisit cu emotii in glas Constantin Zaharia, alaturi de aceasta imagine fiind cea a elevului “descult, cu o traista de catrinta, cu condei de piatra si cu o tablita”. Tatal sau, Constantin (nascut in 1896), a fost ranit in primul Razboi Mondial si concentrat in cel de-al doilea Razboi Mondial iar mama sa, Aneta (stinsa din viata in 1965, dupa cum ne destainuie eroul acestui reportaj), “la 11 copii nu putea sa fie decat educatoare, reusind sa faca 33 de portii de mancare pe zi”. La absolvirea scolii din sat el a ales ca drum al sau in viata sa urmeze cursurile Scolii de Marina din Constanta. Acolo a avut bucuria inlacrimata de a se reintalni in zilele macinate de razboi cu consateni de ai sai si chiar cu propriul parinte (imbarcat pe acelasi vapor). “Botezul focului” l-a trecut in anul 1943, atunci cand s-a produs un violent bombardament anglo-american, caporalul Constantin Degeratu fiind cel care l-a scos din calea urgiei. Vremurile grele ale celui de-al doilea Razboi Mondial au facut sa fie ocupata de rusi cazarma ce il gazduia si pe tanarul pe atunci Constantin Zaharia, “combatantii” de la rasarit spunandu-le sa plece unde vor cei din cazarma. Astfel, impreuna cu comanesteanul Mitrita Aichimoaie, Constantin Zaharia au pornit intr-un lung drum – care a durat 9 zile – spre meleagurile natale, din zona Trotusului montan. Rememorarea, cu mult patos, a acelei perioade umple de admiratie pentru Constantin Zaharia sufletul oricui ce asculta povestite cutremuratoarele retrairi: “Inaintea noastra nemtii si rusii se razboiau. Ajunsi la Galati, am pornit spre Marasesti iar acolo ne-au introdus in lagar. Am stat trei zile acolo si un sofer basarabean, ce facea aprovizionarea cu alimente pentru armata rusa, ne-a scos stand sub prelatele camionului din acel lagar. In bariera satului la Urechesti, potcovarul acestei localitati ne-a dat de mancare (fiind singurul om care a facut un asemenea lucru in lungul nostru drum). Cu trenul am ajuns pana la Tg. Ocna iar autoritatile de aici nu ne-au mai lasat ca sa ne continuam drumul, frontul razboiului fiind la Dofteana. Asa ca, peste dealuri, pe la Larga, Berzunti, am ajuns acasa, la Paltinis, in septembrie 1944”.
Ambitia, calita in acele vremuri de razboi nu l-a parasit niciodata pe Constantin Zaharia si atractia spre frumusetea si demnitatea de a cinsti hainele militare prin fapte deosebite l-au facut ca sa urmeze pana in 1952 Scoala militara de la Sibiu, ce s-a transferat la Campina. Incadrat in grad de ofiter, timp de mai multi ani a fost granicer pe sectorul dunarean, de la Giurgiu si pana la Calafat.
In Onestiul iubit
De pe fasia din lungul Dunarii, Constantin Zaharia a fost trimis la Onesti, deschizandu-se astfel o noua poarta a destinului sau. Aici a activat ca director al Cabinetului Orasenesc de Partid, functionar si economist la birourile Combinatului Petrochimic Borzesti dar si ca profesor de economie (timp de 20 de ani), la multe institutii de invatamant onestene (Grupul Scolar de Chimie, Liceul nr. 1 – azi Colegiul “Moisil”, Liceul Energetic – azi Colegiul “Cantemir” si la Liceul de Constructii, azi Colegiul “Gh. Asachi”). Dintre elevi si-i aminteste pe Costica Dumitrache, din Manastirea Casin, care a ajuns subinginer si profesor si care prea devreme, in cursul anului trecut, a plecat dintre cei vii.
“Onestiul era un targ cu mormane de piatra, de nisip si balastru – isi incepe rememorarile acelui timp Constantin Zaharia. Prima borna a viitorului oras s-a batut in anul 1952, in Cvartalul 1 (zona Blocurilor vechi), de catre Gheorghe Gheorghiu Dej. Centrul comercial evreiesc era pe strada Oituz, Primaria se afla cam pe locul actual al Restaurantului «Zahana» iar Magistrala 1 (B-dul Republicii), era insailata, de-a lungul acesteia construindu-se Cvartalul 2. Peste apa Casinului era un pod de lemn iar garla morii de apa (aflata cam in zona actuala a extremitatii Parcului Sportiv), strabatea targul Onestiului. Era o verva a orasului; ing. Ion Cismas, «proiectantul orasului», a stat aici vreo 10 ani iar antreprenorul general al Onestiului a fost Andrei Erdely, director al Grupului de santiere, care a ajuns Ministru al Constructiilor. Imi amintesc din acele vremuri de un inginer constructor desavarsit, Pavel Coseac, de un bun meserias dulgher si tamplar, Lucian Paler (ce lucra impreuna cu fiii sai), de mesterul Lucian Blazuti, fiul sau Gabriel devenind inginer si apoi sef al Trustului de Constructii din Onesti. In perioada aceea s-a turnat primul film despre Onesti, care s-a numit «Post Restant». Pe locul unde se afla acum Hotelul Trotus s-au facut filmarile, la care erau prezenti actorii Grigore Vasiliu Birlic, Vasile Tomazian, Iurie Darie si altii”. Rasfoind parca paginile unei cronici vechi, care cuprinde lucruri adevarate din vremile trecute, Constantin Zaharia aminteste si de oamenii care intr-un fel sau altul au intrat in istoria Onestiului: “Fara a fi inginer, Costache Sava a fost un bun director al Uzinei Chimice (Combinatul Chimic Borzesti) iar inginerul Virgil Tamasescu, originar din Oltenia si-a lasat amprenta asupra multor lucruri, lui placandu-i sa faca de toate. Pe Valerian Ghinet, fost primar al Onestiului l-am cunoscut intai la Piatra Neamt, unde era secretar cu probleme organizatorice iar ca edil a acestui oras el a pus mult suflet in ceea ce a facut, Onestiul fiind mereu in crestere. Toata lumea iubea acest oras, care avea cele mai frumoase flori si trei ani la rand a fost pe primul loc in intrecerea pentru cele mai frumoase localitati ale tarii. Cel mai bun prim-secretar a fost Vasile Sandulache (originar din Parjol), care a ajuns si primarul municipiului Bacau”. Avand mari raspunderi, ca sef al Punctului de Control Borzesti, Constantin Zaharia a fost cel care s-a implicat mult in organizarea vizitelor pe meleagurile Onestiului a sefilor de stat ai Romaniei si a mai multor tari. Astfel, acest oras a fost vizitat de Walter Ernst Ulbricht, presedinte al Republicii Democrate Germane si secretar general al Partidului Unitatii Socialiste din Germania, de liderul Uniunii Sovietice Nichita Hrusciov (vizita sa impreuna cu Gheorghe Gheorghiu Dej din 1962 fiind un deosebit prilej de popularizare pentru oras), Iosip Broz Tito, despre care C. Zaharia isi aminteste ca a vizitat orasul si platforma industriala, ce era in constructie, insotit de sotia sa Iovanka, o femeie zdravana. Cuvintele onesteanului Constrantin Zaharia despre Gheorghe Gheorghiu Dej sunt unele ce inclina sa judece cu ochii trecutului, prezentul: “A fost un moldovean de al nostru, ucenic la Atelierele Mecanice din Moinesti, muncitor la petrol. A fost un om foarte popular. Daca Gheorghe Gheorghiu Dej mai traia macar 10 ani (el s-a stins din viata in martie 1965), Romania era mult mai infloritoare. Gheorghe Gheorghiu Dej insotit de Emil Bodnaras si Leonte Rautu au fost la Onesti si cand s-a fabricat primul balot de cauciuc, in 1962, fiind in uzina la ora 2.00 din noapte”. Gandurile lui Constantin Zaharia vin si catre Onestiul zilelor noastre, astfel marturisind: “Acest oras este cel pe care il iubesc cel mai mult. Eu am tinut foarte mult la oras si as avea un mesaj ca el sa fie pastrat si ingrijit cum a fost la inceput. Curat si frumos! Nu imi place mizeria si neglijenta care se vede acum in pastrarea si infrumusetarea Onestiului! Si scolile onestene trebuie sa se mentina la nivelul la care au fost candva”.
Batranetea, care isi are frumusetea ei, ce nu mai naste pasiuni avantate, e luminata asemeni cuvintelor unei cugetari a lui Vasile Conta: “Amintirile sunt cele mai duioase randuri pe care le subliniem in cartea vietii. Recitindu-le la batranete, ne coboram cu mintea spre vremile acelea care pe atunci ne entuziasmau dar care astazi numai ne mangaie in singuratate”.
Ion Moraru
