Versuri de Mirela Nicoleta Tonita Craciun
Efemer – marul e rotund
domnesc mere rosii peste ganduri
se-ascunde vara in san
anotimpurile cad
nu pot sa rostesc rotund nici un cuvant
taina zilelor rasarite in fata cafelei nu cauta raspunsuri
arunca pe pajistea cu mere rosii pumni in care se usuca lacrimi
nasturii cu care suntem cusuti de lume ne-ncheie efemer visuri
in cate-un rasarit ratacit pe fruntea valurilor albastre
uite-asa ne ajung din urma amintiri
incuiate-n cuferele pasilor ne-auzim tot mai rar picaturile
cad asurzitor peste ochi
peste maini
peste oase purtatoare de vorbe
dintr-o vorba rotunda
ca un mar
Toamna ca o intrebare
imi cade toamna ca o rana in umblet
cu zgomot de frunza insingurata al pasului rupt din zbor
imi picura ploi din degete, crizanteme ude pe ape
usor,
usor
iti chem sa-ti cante-n suflet mii de piane
balade dansande, valsul frunzelor ce pleaca
lacrimi galbene din ochii albastri ai verii
tacute, ploi arunca vantul in umbre de nisip
prin cenusa clepsidrelor se merge aplecat
pe oglinda lacului in care toamna
imbratiseaza tacuta, toate cerurile ei
intr-o dragoste muta, in cercuri de apa
Iubite, daca ti-as coase toate frunzele toamnei pe inima
mi-ai arde rasariturile, viu, in toate anotimpurile diminetilor?
Firida in umblet
sa-ti lasi aripile incuiate in ganduri mizere
O, ce blasfemie in fata vietii!
pasari dorm somnul oamenilor
in umblete de nisip.
crestetele padurilor zavorasc
in umbrele copacilor
ideea de libertate.
miroase a rasina lemnul de brad.
oare inauntru sunt incuiati
pasii oamenilor?
Sunt om?
uneori ma dor unghiile
palme inchid
razvratesc o lacrima
alteori adancul
abunda de necunoscut
ochi inchid
sub pleoape
furtuna
daca poezia
n-ar fi
la capat de cuvant
as muri
cu rani in palme
si colturi de gheata
prin cotloanele firii
dar sunt om
genunchii
saruta pasii pruncului
din mine
in ceasul zamislirii
poemului de lumina
cu flacara
devenirii
sunt om?
