La mijlocul lunii iunie ne amintim mereu ca in anul 1889 ne-a parasit geniul poeziei romane – Mihai Eminescu. Si in acest iunie s-au scris multe lucruri despre marele poet national, la Botosani scriitoarea Lucia Olaru Nenati oprindu-se asupra publicistului Eminescu. “Orice lectura onesta a poeziei sale releva, iar si iar, pecetea marilor creatii unicat, menite sa-si depaseasca epoca, sa intre cumva intr-un prezent etern in care timpul nu trece, ci se succed doar valurile eternitatii. Dar daca poezia era pariul sau privat cu harul de care era constient, cealalta ipostaza a omului cu acest nume, cea de publicist, a fost aceea care l-a solicitat cel mai mult din toate punctele de vedere pentru ca a resimtit-o ca pe o datorie. Nu doar profesionala, ca modalitate de-a dobandi acel «nervum rerum gerendarum», respectiv mijloacele subzistentei, nu rareori trudnic de indeplinit, ci ca pe una morala si de constiinta. In toti acesti ani de cand destinul a vrut sa ma aflu intr-un fel sau altul aproape de universul sau, am inteles, printre altele, ca inainte de-a fi poet, creator, om de cultura s.a., Eminescu a fost o constiinta. Iar gazetaria a fost una dintre modalitatile lui de-a se manifesta ca atare. Tot ce se stie despre acest palier al bio-bibliografiei sale releva acest fapt, incepand cu imperativul sau categoric de la care nu s-a abatut nicicand: «Nu noi stapanim adevarul, adevarul e stapanul nostru.» Toate textele publicistice aparute in ziarele pentru care a scris denota stradania sa de-a sluji cu prioritate acestui stapan, iar nu altuia din lumea sociala, politica, omeneasca, in general. De aici i s-au tras multe – stiute sau inca nestiute – printre care si acea celebra sintagma care in zilele noastre a devenit titlu al unei piese de teatru: «Si mai potoliti-l pe Eminescu!», indemn transmis de P. Carp de la Viena si care ascundea etaje de semnificatii grave, cunoscute deja”, mentioneaza Lucia Olaru Nenati pentru a adauga: “Un publicist de altadata impartea presa in «presa-apostolat» (de constiinta) si «presa-revolver». Or, se vede limpede ca exemplul de uz didactic al primei categorii este cel al publicistului Eminescu, acela care scria despre orice tema cu o intensitate dusa pana la patetism, dovedind ca el nu scria doar pentru a-si merita leafa ori pentru a multumi pe vreun stapan, ci din aceeasi irepresibila chemare launtrica de a-si face datoria rostind adevarul despre orice chestiune, fie aceasta chestiunea taraneasca, problemele invatamantului, coruptia, chestiuni economice, sociale, politice, raporturile dintre truditori si profitori, sau dintre diferite natiuni, ori cele privitoare la rosturile indeletnicirilor culturale pentru care el a fost un adevarat educator al publicului si cate altele, atat de numeroase si de diverse incat de multa vreme am avut revelatia ca se poate realiza o adevarata enciclopedie a subiectelor luminate de Eminescu. Acestea toate demonstreaza interesul sau profund si major pentru destinul tarii sale, al «neamului», cum spunea el. Chiar daca unele dintre diagnozele si solutiile sale au fost considerate discutabile, nu pot fi puse la indoiala profunda sa buna credinta si slujirea, aproape automata, instinctiva, a interesului general. Azi cand valurile eternitatii mai marcheaza o moment de amintire a plecarii sale – premature! – din aceasta lume a ridicarii sale la cer! n-ar fi rau sa comemoram nu doar ca pe o formala datorie acest ragaz de reculegere, ori ca pe o manifestare a vanitatilor vremii de acum, ci sa meditam la modelul sau exponential, contempland stadiul actual al evolutiei vietii noastre sociale – inclusiv proliferarea alarmanta a «presei-revolver». Si pentru ca toata gazetaria sa pare a fi scrisa cu patosul testamentar al celui ce dorea din rasputeri sa indrepte prin demersul sau strambatatile lumii in care traia, poate ca e momentul sa recitim acest inalt si neperimat testament, daca nu ne este indiferent destinul acestei tari”.
Cunoscutul basarabean Vlad Cubreacov (ale carui radacini se leaga de satul Poiana Sarata),a notat randuri profunde, cu o puternica inraurire emotionala: “Eminescu a fost adesea, si pe buna dreptate, numit Romanul total, Romanul autentic sau Romanul absolut. In acelasi timp, Eminescu este universal. Eminescu este creatorul limbii romane moderne si poate fi inteles pana la capat doar prin opera sa de geniu, scrisa pana la varsta de 33 de ani. Ca poet este sublim, ca prozator este fascinant, iar ca jurnalist ne ofera si ne va oferi intotdeauna o lectie unica de patriotism si de europenitate. Pentru noi, romanii basarabeni, Mihai Eminescu, ramanand unul din sublimii poeti ai lumii, este, de asemenea, un simbol sacru, un stindard, un profet, un invatator, un apostol, un spirit tutelar… Nu uitam ca de la Eminescu incoace existam cu adevarat ca natiune civilizata, ca Lume Romaneasca, in concertul umanitatii. Nu gresesc daca spun ca Eminescu este in sine si de unul singur cel mai mare factor cultural romanesc. El este si un nepretuit factor geolingvistic si geopolitic. In ordinea superioara a lucrurilor insa, cand vorbim de cresterea si implinirea natiunii noastre, lui Eminescu ii revine in istoria romana rolul pe care l-a avut Cuvantul lui Dumnezeu la facerea lumii. Eminescu este si va fi mereu actual. Geniul lui transcede timpul si geografiile politice in schimbare, fiind unul din marile daruri luate din eternitate si facute noua de Bunul Dumnezeu intr-un moment istoric foarte potrivit. Nu-l divinizam pe Eminescu, si nici nu-l sanctificam, dar il recunoastem ca pe un Om ales al lui Dumnezeu si il iubim ca pe sufletul nostru, pentru ca in el ne regasim cu totii cu adevarat. Fara Eminescu am fi nu doar mai saraci, ci, pur si simplu, am inceta sa mai fim ceea ce suntem datorita lui”. Recent si inginerul onestean Gheorghe Bogza a facut o declaratie patetica: “Daca iubim pe scriitorii care ne-au facut viata mai frumoasa, ne-au mangaiat clipele de singuratate prin maiestritele lor randuri, daca-i iubim, zic, se cade sa-i «troienim» nu doar cu dulci amintiri, simpozioane si colocvii; sa-i purtam nu doar in calendarul cultural al natiei, ci si intr-un pomelnic al inimii si, de ce nu?, chiar in cel de la dumnezeiasca Liturghie. Este, cred, cea mai convingatoare dovada de nesfarsita recunostinta sa ne rugam si pentru mantuirea lor. Si scriitorii au nevoie de mantuire”. Iar in lumea astrala, au ajuns si versurile inchinate lui Eminescu de poetul onestean Mihai Pauliuc (trecut de mai multi ani la cele vesnice): “Sta un zeu avar de rime/ In rascrucile postume/ Stapanind peste cuvinte/ Pe la soarele apune// Un profet frumos si tandru/ De luceferi vinovat/ Trece inzauat in pulberi/ Cel din urma imparat// Fericit in palme strange/ O cununa de azima/ Dupa ce s-a nesfarsit/ De-ntelesuri si de rima” (Cununa).
