Consonante literare
Dintr-un prim motto al volumului sau „Fantanarul din stele”, am putea deduce ca Nicolae Mihai ar fi un vajnic luptator in razboiul, punctat cu armistitii, dintre critic si poezie. Impresia este falsa, caci autorul este macinat de alta obsesie: esenta creatiei si rostul artistului in lume.
Cautarea se dovedeste productiva. Conform lui Nicolae Mihai poetul, cu sensul uitarii pe frunte inzestreaza luna cu unicorn, scrie de la dreapta spre inima, saruta trandafirii pe obraz, anihileaza desertaciunea clepsidrei, atenueaza cu un sarut veninul blestemelor sau ingroapa plansul sub furtuni. Uneori, penduleaza marasmic intre dezertare si prizonierat: „As lasa naibii poemul acesta / pentru care sufar atata / dar deznadejdea starnita / e gheara amara si flacara / ce nu ma mai incape”. Exista insa si oaze de gratie, unde poezia isi valideaza suprematia prin „miresme ce se fac auzite si se duc prin ispite”, printr-un „punct graitor sau un fosnet / nedumerit, ce nu te mai tine minte” sau prin pasul ce incepe sub o litera. Slova de foc ilumineaza copilaria („Natala”), defineste „Rostul lumii”, insoteste „Umbra de nuc” („atat de frunza si de singuratate”), transpune alegoric si emotionant „Vesnicia pierduta” sau, intr-o aglomerare sugestiva, orasul lui Bacovia in ”Vinerea mare”. Multe poeme inregistreaza miracolele prozaicului. „Aprilie” aprinde stele sub care „un Sfinx in gura mare recita din Esenin”. „Clanta usii” traieste la cheremul unei chei pierdute si, intr-o anxioasa asteptare, sangele patimas o cutreiera ca un stol de hulubi. Cand vrabia isi scutura in praf bucuria, Dumnezeu constata ca nimeni nu poate renunta la copilarie.
Aceasta hierofanie, mascare a sacrului in profan, se ingemaneaza cu estetica uratului, perceptibila initial la modul inefabil: „frumusetea tristetilor marunte, / uitata prin pulberea intamplarilor de tot felul, / e adunata cu farasul la coltul zilei”. Cand se simte insa agresiunea industrializarii, sunt slobozite „cuvinte haiducite / prin padurile fumului de esapament” sau vorba unei ploi acide intr-o agonie de culori gri – venin. Iubirea este traita eterogen. Exista mai intai o ipostaza paradisiaca: „trupul tau de ingerita goala / l-as saruta petala cu petala”. Apar insa impuritati demonice: „fiecare suflare a ta e un sirag / de starnite ispite si sunete fara intoarcere”. Tramvaiul 23 este metamorfozat de ocheadele unei frumoase intr-un maidan plutitor, inverzit cu muzici celeste. Pe un alt palier, ironia („ilustre placeri perpelite”), se dovedeste anemica in fata nebuniei pasionale („strigatul sanilor in delir”), totul incheindu-se cu juraminte si promisiuni colectate trudnic intr-o viata de om sau cu naufragii migalos pregatite. Moartea comanda creionari pesimiste: preotul denunta public desertaciunea, acatistele se dizolva in lacrimi, linistea se muta in livada, sub umbra marelui crucificat.
Nicolae Mihai cauta mereu definitii: „sufletu-i manastire / fara pereti / sau intamplare de atins cu mana”, „memoria – bou sfant / inhamat la somnul natiunii”, „noaptea este o certitudine a soarelui”, „mileniul trei – intelepciune aruncata / la groapa de gunoi a lumii”. El insusi se autodefineste in stilul modestiei argheziene („Nimicnicie”). Fascinat de talentul ori tenacitatea unor personalitati, poetul face si dedicatii. In cazul inegalabilei Maria Tanase, „impovarat cu tristete / glasul intoarce / izvoare / spre sufletul umbrit cu nimicuri”. Poetul Octavian Voicu s-a logodit cu eternitatea: „In cimitirul trist al sufletului meu / un arbore suspina acolo sus pe creasta, langa Dumnezeu”. Amintirea harnicului profesor si om de cultura Eugen Budau trezeste „vechi surasuri / de care se agata negri fluturi si fauni / uitati langa visele umbrite”. Nemultumit de traseul condeiului sau, Nicolae Mihai recurge la acrobatii topice. Un „Cantec sau Refugiu campenesc” de o delicata si perfecta muzicalitate clasica este rearanjat „modern”, pare-se de jena desuetudinii formale. Cand insa vana folclorica irumpe in paginile cartii, ritmul natural iese din clandestinitate, tragand dupa sine si titlul nemanierat, dar oportun („Fir-ar mama ei de viata”). Scriind despre volum, ai tentatia de a cita si a parafraza, semn ca Nicolae Mihai detine dexteritatea de a gasi haina potrivita gandului transcris. Retin atentia titlurile mai sugestive decat poemele („Desfrunzit, pasul ploii…”, „Glorie de trei parale”), formulari oximoronice („dau intelesuri noi buimacelii”), sintagme socante („vrabia gripata”).
Concluzia acelor aproape 100 de poeme, ordonate alfabetic (!), este indicibilul („Concubinaj”). Nicolae Mihai ne asigura ca zei precum Omar Khayyam beau vin doar la indemnul trandafirilor.
Prof. Aristotel Pilipauteanu
