Inginerul onestean Gheorghe Soroceanu, acum la 87 ani, cel care in 1952 a luat in primire primele trei hectare pentru constructia platformei petrochimice de la Borzesti, este si un impatimit al istoriei. Daca in activitatea profesionala se bucura de faptul ca a contribuit de-a lungul a mai multor decenii la dezvoltarea petrochimiei pe valea Trotusului (fiind cel care s-a ocupat de achizitionarea de utilaje si linii tehnologice pentru instalatiile chimice realizate la Borzesti), cand ne dezvaluie atractia sa pentru istorie se transforma. La debut de primavara, Gheorghe Soroceanu ne-a adus un buchet de marturii din 1895, asa cum au fost surprinse in „Gazeta sateanului”, pentru a lumina chipul femeii. Daca notam catrenul lui V. Grigorescu – Elvir: „In bani, in ganduri sau orice glorii, / Tu poti gasi o multumire, / Gasi-vei doar uitand de tine / Adevarata fericire”, putem mentiona si randurile publicistului Lascar Veniamin din octombrie 1895: „Daca exista in adevar o chestiune femeiasca, aceea nu poate privi exclusiv numai pe femeie, ci trebuie ca sa fie o chestie care priveste umanitatea intreaga. Genul omenesc nu e alcatuit numai din barbati, precum nu e alcatuit numai din femei, ci si unii si altii sunt elemente constitutive a genului uman, fara de care n-ar putea exista. Fericirea si buna stare a femeii inseamna fericirea si buna stare a insasi umanitatii. Nu sunt ele oare mamele si fiicele noastre, nu sunt ele sotiele noastre, tovarase intime si nedespartite ale vietei noastre? Cum ar putea fi ele intr-o buna stare, cum ar putea fi fericite, fara ca si cealalta jumatate a genului omenesc – barbatii, sa fie fericiti? Starea femeii ca si a barbatilor a atarnat si atarna de conditiunile economice de producere. In lumea veche, intemeiata pe robie, majoritatea omenirei era alcatuita din robi, care singuri trebuiau sa produca totul si pentru dansii si pentru minoritatea carmuitoare. Atunci femeia avea aceeasi situatie ca si barbatul, iar buna stare a ei atarna de la buna stare generala, care o privea pe dansa tot atat ca si pe barbat… Cand se ivi din Nazaret omul dumnezeesc, care petrecea in societatea vamesilor si a oamenilor de rand, aratandu-le perspectiva unei vieti mai fericite, cand bunul si blandul Iisus se arata ingaduitor si iertator pentru greselile omenesti, absolvind pe femeia cea pacatoasa; cand vocea inspirata a Apostolului Pavel tuna cu putere si impetuositate «nu-i nici sclav, nici liber…», atunci femeile se aruncasera cu gramada in noua religie jertfind totul, pana si viata pentru triumful vestei celei bune. Chestiunea scaparei din robie nu o privea numai pe dansa, ci lucra si pentru parintele, pentru fii si sotul sau. Caderea robiei aduse o schimbare starei femeii, ce era silita sa ramana mereu acasa, sa ingrijeasca si sa educe copiii, sa prepare hrana si imbracamintea celor ai casei, pe cand barbatul producea in camp cerealele si materiile brute pentru hrana si imbracaminte. Din cauza acestor roluri impartite femeia nu va putea administra avutul din afara, avand destul lucru in casa. Cand insa in timpurile moderne se dezvolta industria mare, cand capitalurile se inmultesc si producerea nu se mai face individual, cand aceasta producere devine colosala, atunci industria casnica primeste lovitura de moarte. Atunci femeia ca si barbatul gasesc ca e mai folositor a lucra in fabrici si la camp, unde primeste un pret mai bun si cu prilejul acestei munci sa-si cumpere obiecte mai bune si mai ieftine de cat le-ar produce singuri”.
Ceea ce evidentiaza „marturia din urma cu peste un veac”, pastrata de inginerul Gheorghe Soroceanu este ca „barbatii au drepturi politice, de a lua parte la conducerea statului, pe cand femeile n-au, desi si ele iau tot aceeasi parte la producerea bogatiilor, la mersul regulat si bine-facerile pe care trebuie sa le reverse statul asupra natiunii. Aceasta e o antinomie, o contrazicere in societatea moderna… putem sa vorbim ca exista o chestie femeiasca, in sensul de a sterge niste forme, a caror fond a disparut de mult si a caror existenta nu mai are nici un inteles din punct de vedere economic”. In lupta dusa de femeia romana s-a inscris si cea cunoscuta in literatura drept Carmen Sylva (Regina Romaniei), care nu a uitat de tarancile cu sentimente altruiste si suflet generos, pe care le-a compatimit din adancul inimii. Gheorghe Soroceanu a cuprins in buchetul marturiilor istoriei si traducerea din limba franceza a articolului „Femeia Romana”, scris in 1895 de Carmen Sylva: „Frumusetea femeii romane a fost de mult timp vestita. Dar energia, curajul si devotamentul sau nu se cunosteau, caci istoria acestei tari mai ca nu e cunoscuta in Europa. Si tocmai in istorie o gasim pe ea, in intregime… Boiana, sotia lui Mircea cel Batran ajuta spre a se zidi, in locurile cele mai pitoresti a partei ce se chema in streinatate Valachia, monastirile Cozia, Cotmeana si Tismana… Mama lui Stefan cel Mare a ajuns legendara, iar viata fiicei acestuia, Elena, fu din cele mai agitate, ea ducand cu sine in Rusia o inima calda, o dragoste arzatoare si o blandeta ingereasca, care nu se dezminti nici in cele mai crude intamplari prin care trecu… Neagoe a inceput zidirea vestitei biserici Curtea de Arges, unde legenda spune ca mesterul Manole zidi pe femeia sa vie. Edificiul devenea extraordinar de frumos, dar pentru ca banii lipsesc si pentru punerea de noi dari peste tara, stoarsa de razboaie, doamna Despina Milita oferi odoarele sale zicand «nu voiesc ca lacrimile femeilor sa ude pietrele bisericei noastre» si a continuat opera barbatului sau impreuna cu fiica Ruxanda si ginerele Radu de la Afumati” Dincolo de intamplarile din cronici, Carmen Sylva a notat: „N-am putut decat sa ridic un mic colt din valul acestei istorii, asa de putin cunoscute, in care femeia a jucat un rol asa important. Femeia romana nu nesocoteste jertfele sale. Ea le gaseste naturale, ea se lipseste de tot pentru a da o educatie copiilor sai… Jertfile si suferintele poate sunt folositoare spiritului – fie – dar desigur vatamatoare dezvoltarii corpului, care nu mai creste ca o frumoasa floare, fara de grija si linistita, fara a mai vorbi de placerile lumesti, ce nu se cunosteau altadata si care au ajuns tot asa de ametitoare ca si in celelalte tari… Mame romane! Voi, care ati plans atata cand ingerul destructor a trecut peste noi, cosindu-ne familii intregi, rapindu-va tot ceea ce voi iubiti, voi care ati luptat ca sa faceti din fiii vostri oameni, voi care nu dati indarat cand e vorba de a inainta, mame romane, viitorul e in mainile voastre!” Si tot de la 1895 se aude si glasul unui poet anonim: „In mintea-ti cand se inchiaga un vis de fericire / tu uiti de toate cele, te uiti singur pe tine, / Iar zilele traite iti par toate senine / Feeric luminate de-un soare de iubire… / Stingher ramai de-odata cu inima pustie / Din norul de lumina te vezi in intuneric: / A fost realitate, ori fost-a vis himeric, / Au cine sa raspunda? caci nimenea nu stie, / Stingher ramai de-odata, cu inima pustie”. Bucuria pastrarii acestor nestemate ale istoriei este pentru Gheorghe Soroceanu asemenea zecilor de ani daruiti platformei petrochimice de la Borzesti, prin care freamata, cu dragostea pentru comorile adunate prin vremi, ca un refren (tot de la 1895), versurile „ce e omul cat e-n viata? / o papusa trasa d’ ata / ce repaos nu mai are / cum se naste pana moare!”
Ion Moraru
