Intr-un oras-municipiu cum este Onestiul, care isi intampina oaspetii cu o gara goala, avand geamuri sparte la usi, scaune rupte si cu peronul plin de gauri in care se zareste balastul si nu asfaltul, vezi din ce in ce mai multi oameni cu privirea ratacita. Multi haladuiesc in lungul strazilor si intarzie prin statiile de autobuz, unde alaturi de florarii cu coroane mortuare este si cate o crama si o covrigarie. Atelierele de prestari servicii de alta data (croitorii, tricotaje, tapiterii si altele), au disparut de mult, in locul lor fiind sucursale de banci si buticuri cu tot felul de marfuri. “Strans” intre un chiosc “XXL” si un magazin cu haine second-hand (unul din numeroasele magazine de acest fel din Onesti), aproape de zona garii, se afla un atelier de ceasornicarie unde zi de zi “bijutereste” tot felul de ceasuri Valeriu Laceanu. Deschizand usa acestuia simti ca pasesti intr-un loc unde traiesc amintirile unor alte timpuri, care au apus cu o stralucire a lor. “Mesterul ceasornicar” Laceanu mentioneaza ca doar “incearca sa munceasca” in aceste vremuri in care toate noutatile din occident (telefoanele mobile cu cronometru si ceas), au facut ca aceasta indeletnicire – ceasornicaria “sa se termine in fata noului”. Si mesterul vine cu argumentele: “Aceasta mai rezista greu doar la noi in Moldova, ca in marile orase ardelenesti – Brasov, Oradea, Arad, Sibiu – nu mai sunt ceasornicari. Aceasta meserie a picat intai odata ce au aparut ceasurile electronice si de atunci parca toti oamenii, in materie de ceasuri, fug dupa ceea ce este nou! Amaraciunea este ca nu mai este de lucru si nici nu mai avem tot ceea ce ne trebuie. Doar in zilele de sarbatori religioase mai vin oamenii de la tara cu cate un ceas la reparat”. Lipsa din zi in zi a lucrului pentru repararea ceasurilor a facut ca ceasornicarii sa isi schimbe meseria. “Din ceasornicar s-a facut optician sau bijutier, crezand ca bijuteria si cu optica merg mai bine. Nu este chiar asa de simplu de a sari de la o meserie la alta si daca Dumnezeu ar vedea ar putea sa-i pedepseasca pe meseriasii care isi fura meseriile”, declara cu amar in suflet Valeriu Laceanu.
Trecut si prezent
El are 45 de ani de cand practica repararea ceasurilor, ducand mai departe traditia din familie. “Inainte de a implini 16 ani tatal meu mi-a spus sa ma pregatesc sa devin ceasornicar si in anul 1966 faceam meserie. Tatal meu, Aurel Laceanu a fost un om si un parinte bun. El a venit la Onesti si din anul 1950, timp de 40 de ani, pana in 1990 a avut atelier, multi ani acest atelier aflandu-se in zona unde este ridicat acum Magazinul «Billa». Tata a avut si ucenici, pe care dorea sa-i faca ceasornicari, dar adevarati! Cate ceasuri nu ne-au trecut noua prin mana! Inainte erau «ceasuri de ceasuri» iar acum sunt «jucarii», care aproape ca nu merita sa le pui nici telescoape”.
Ajuns sa vorbeasca cu regret despre viitorul sumbru al meseriei de ceasornicar si coplesit de multe amintiri, care i-au adus neasemuite bucurii in aceasta profesie, Valerica Laceanu (cum ii spun onestenii) a conturat o pledoarie pentru cum a fost si cum este azi ca ceasornicar. “Ceasurile nu sunt fara moarte – sunt ca oamenii. Imi amintesc ca am lucrat foarte mult la un ceas «Juhans», realizat de nemti, posibil pe la 1800. Nu l-am lasat pana nu i-am dat de capat, dupa zile intregi. In meseria aceasta trebuie sa fii stapan pe tot felul de ceasuri. M-am chinuit 5 ani la un ceas vechi, ca sa il pot regla, observand ca initial el a fost reglat cu un aparat special pentru aceasta. Am lucrat la niste ceasuri rusesti, al carui mecanism se intoarce odata la 15 zile si am intalnit si un ceas la care mecanismul se intorcea odata la 10 luni, cu o cheie de 20 cm. Am reglat ceasuri care iau avans doar o secunda la 24 de ore iar la alte ceasuri de fabricatie straina am observat ca in decurs de doua saptamani aveau avans de 13-14 secunde. Cele mai bune ceasuri le fac elvetienii iar acolo fiecare reparatie este inscrisa pe ceas. Am reparat ceasuri din marcile «Atlantic», «Doxa», «Citizen», «Omega», «Longines» dar si «Poliut» de lux, «Racheta» (din cele fabricate in 1962), «Orient» si altele (din cele de buzunar), insa nu am intalnit ceasuri care sa ma chinuie si sa nu reusesc sa le repar. Meseria de ceasornicar in fiecare zi iti da de lucru cate ceva si cat traiesti pe fata pamantului si faci aceasta meserie poti invata mereu cate un lucru. Nu exista om sa stie de-a «fir-a-par», cu totul, aceasta meserie”.
Dureri impartasite
In depanarea amintirilor se “furiseaza” si dragostea cu care mesterul ceasornicar din Onesti si-a facut o colectie de ceasuri, ce pot fi pe buna dreptate considerate obiecte de muzeu. O parte din ele ‘ticaie” chiar in vitrina ingustului sau atelier, unde o adevarata bijuterie de ceas functioneaza neintrerupt din anul 1951, aratand ora trecatorilor grabiti ai Onestiului. “In colectie am ceasuri cu o vechime si de peste 100 de ani. Acestea nu se mai cheama ceasuri, pe ele le consider «bibelouri». Viata este cam grea si la un moment dat am vrut chiar sa le vand. Le-am dus la o casa de licitatii din Bucuresti si vazand ca nu sunt pretuite, am renuntat sa le mai vand. Imi place sa le vad si sa le aud mereu in ritmul de «tic-tac» si cat voi fi eu in viata vor fi si ceasurile in perfecta stare de functionare”. Nelinistea onesteanului Valeriu Laceanu, care stie ca ceasurile sale din colectie vor ramane in custodia nepoatelor sale, este ca de aceasta meserie nu mai este interesat nimeni. “Au trecut anii cand am incercat sa invat si eu pe altii meserie. Daca in timpul comunismului au fost scoli (la Arad), care calificau ceasornicari iar ucenicii erau pregatiti si in ateliere, dupa 1990 administratiile financiare nu au mai permis acest lucru si ne-a obligat pe noi, ceasornicarii, sa platim impozite si pentru ucenici!. Acestia nici nu stiau meserie, dar trebuia ca sa platesc impozit pentru ei cat si pentru mine… Si asa am renuntat”, a mentionat Valeriu Laceanu amintind ca “niciodata nu a existat o solidaritate a ceasornicarilor. Noi suntem cam dusmanosi unii cu altii si nu ai sa auzi niciodata ca ceasornicarii se ajuta intre ei! In plus, multi ceasornicari nici nu mai fac lucrari de calitate”. Valeriu Laceanu marturiseste ca atunci ai satisfactia ca ai facut ceva pentru cineva, cand orice lucrare de reparatie a unui ceas o garantezi un an de zile. La randul sau se bucura si clientul, care trebuie sa aduca apoi ceasul la verificat.
Dar “paharul amaraciunilor” sale se varsa peste tumultul acestor zile si, pe un ton nu prea bland mentioneaza: “Acum este tot ce se intampla numai pe rautate. In toate s-au schimbat lucrurile. Inainte nu era o viata grea si complicata ca acum, sa nu ai loc de munca, o casa. Toata lumea «trage» pe democratie, ca aceasta este cauza! Dar drept este ca ori democratia nu este inteleasa bine, ori nu este de calitate! Pentru ca nu mai ai nici o sansa de a trai o viata in armonie ori ca tinerii sa isi intemeieze o familie… In schimb, la lucrurile rele suntem primii”.
