„Batranetea incepe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc si cu reverii”- marturisea scriitorul Octavian Paler, dar cand stai de vorba cu Marin Barbu, un oltean nascut in noiembrie 1926 la Caracal si care acum se simte foarte bine in apropierea Onestiului, cu fiica si ginerele sau, ai impresia ca in „cartea vietii” trebuie scrise toate randurile ce mangaie senectutea sufletului. Provenind dintr-o familie de tarani, orfan de mama de la 4 ani, Marin Barbu a invatat sase clase elementare cu sprijinul bunicii Dumitra: „Prin 1940-1941 unitatile militare din Caracal au primit ordin sa se deplaseze la Corabia, cale de 90 km. Cum devenisem o familie numeroasa, cu mama vitrega si alti frati, Dumnezeu m-a indemnat sa imi fac un rost. Eram «baiat de pravalie» la Caracal cand unitatile de armata au trecut cu fanfara militara in fata si, patruns de sonoritatea acestei muzici si a solemnitatii acelor clipe, am simtit o mare dorinta de a intra intre membrii fanfarei. M-am interesat la Regimentul 19 din localitate si am aflat ca se primesc «copii de trupa» la muzica. Venind cu actele, l-am cunoscut pe subseful de la fanfara, care a spus ca avea nevoie de 15 copii. A fost impresionat de cum am cantat «Imnul Regal» si o melodie a noastra, olteneasca («Foaie verde a bobului»), am intrat in cazarma si nu am mai plecat!” Razboiul i-a adus lui Marin Barbu amintiri rascolitoare: „La 22 iunie 1941, la ora 3 dimineata, nemtii au deschis focul dincolo de Prut. Prin dispensa, avand in vedere varsta, am activat voluntar in armata. Dupa mai multe luni de instructie ca tragator si aruncator la «Brand 120», am fost trimis cu un detasament pe linia frontului. Ne-au dus cu autocamioanele pana la Oarba de Mures si de acolo am mers mult pe jos, de ne-a prins iarna in Ungaria, in primavara fiind aproape de Cehoslovacia. La sfarsitul lui aprilie eram in muntii Tatra, fiind instiintati de faptul ca razboiul s-a incheiat definitiv. Ne-am adunat cei veniti din tara cu cei care au dus razboiul si am primit ordin sa plecam intr-o padure. Acolo a trebuit sa ne facem bivuac (adapost) si ne-am pomenit, tocmai pe acele meleaguri, cu fanfara din Caracal! Seful acesteia, care ma instruise inainte, a obtinut acceptul comandantului de batalion, din care faceam parte, si atunci mi-am vazut visul implinit, de a fi membru al fanfarei. La 9 iunie 1945, calare pe cal, comandantul Constantinescu ne-a strans in fata padurii si a spus ca «a venit timpul sa plecam catre tara!» La intoarcere, cam 30 km pe zi pe jos, ne opream pe la cimitirele eroilor. Aveam bucatarie «pe roate» si mai faceam halte de ajustare, oprindu-ne mai mult pe camp. Am intrat in tara aproape de Oradea. Iesea lumea cu flori inaintea noastra, batand din palme… Am poposit apoi cam doua saptamani pe malul Crisului Negru, pentru refacere. Acolo, in Beius, ne-au intampinat consilierii politici rusi si ne-au urat «sa traim si noi ca inaintasii nostri!» Tot pe jos am ajuns la Fagaras si ne-am continuat drumul spre Bucuresti, unde am intrat cu alai la Arcul de Triumf. Deja 23 august era sarbatoarea nationala a Romaniei. La defilarea noastra, a celor 4-500 soldati pe sub Arcul de Triumf, a fost de fata si Regele Mihai”.
Dupa festivitate, pentru Marin Barbu a inceput lungul drum al sacrificiilor, din dorinta si de a fi membru al fanfarei militare. Imbarcati in doua camioane, Barbu si colegii sai din Caracal au ajuns in Alexandria. Stabilita intr-o scoala, timp de cateva luni, pana in martie 1946 Fanfara devenise o familiaritate pentru oras. „Auzind primarul Caracalului ca muzica Regimentului 19 din localitate e in Alexandria, ne pomenim cu un ordin sa plecam intr-acolo”, povesteste Barbu. „Am cantat in parc, distrand populatia care trecuse de razboi. Cantam muzica militara, popular, dar si de promenada si opera, pentru ca fanfara pe atunci era un fel de «semifilarmonica». Dupa cateva luni in Caracal, tot cu ordin am plecat la Deva, in orasul lui Petru Groza (care avea o casa si in apropiere, la Dobra, unde am avut prilejul sa cantam)”. Cu fanfara, Marin Barbu a traversat tara: „La 15 ianuarie 1947, in Bucuresti, am dat un examen pentru stagiul de pregatire. Dupa acest stagiu, in 1948, din 120 participanti la examen, comisia condusa de seful muzicii militare pe tara a promovat 80, intre care ma aflam si eu. M-am intors la Deva, dar mi-a venit mutarea la Fagaras, unde se afla Centrul de Instructie a Infanteriei (pe tara). Dupa Fagaras, mi-am luat valiza in mana si am fost mutat la Tecuci. Aici, unde prin 1950 se afla cea mai mare unitate militara din tara (si baza militara a Moldovei), a luat fiinta o fanfara cu 19 membri. Tot la Tecuci, un oras linistit, mi-am gasit si «jumatatea», am facut o familie si nu m-am mai dezlipit de oras. Ceea ce a fost ca o gluma, ca «la Tecuci te-ncurci», pentru mine a insemnat implinirea vietii. A urmat un du-te – vino intre Tecuci si Caracal, iar in 1961 am fost repartizat la Piatra Neamt, un oras frumos, dar cuprins de demolari si in conditii imposibile de locuit, intr-o odaie a unei case ce mai avea o camera. Familia mea avea trei fete, cea mica in varsta de 7 ani, si am stat intr-o casa cuprinsa de promoroaca, de unde fusesera scoase si dusumelele.” (va urma)
Ion Moraru
