*** la Harja – Oituz sunt predate de douazeci de ani lectii de solidaritate, iubire si profesionalism ***
Cand intri in Oituz, deja respiri un cu totul alt aer decat cel pe care l-ai luat in nari in Onestiul ponosit. Si soarele parca-i mai ingaduitor, intr-o zi de septembrie care incepuse cu ploaie, si casele parca-s mai tantose din culorile toamnei ce valseaza din paduri, iar vantul de la poalele muntilor e mai usor de suportat sub “povestile Harjei.” Am plecat spre Harja – Oituz cu un scop: sa stau de vorba cu o doamna, Eugenia Apostol, asistent social la un camin de copii, unde lucreaza de la mijlocul anilor `90. I-au trecut prin maini patru generatii si e plina de povesti. Asa am ajuns “in sanul familiei”. Am aflat acolo ca nu era vorba despre un camin, asa cum il aveam eu in cap. In Romania, cand spui “camin de copii” iti vin in cap mozaicul rece, faianta alba, covoarele de iuta si prichindeii “tunsi baieteste”, cu privirile deznadajduite – aspecte care-ti sareau in ochi cand mai prindeai cateva cadre din emisiunile TVR despre copiii institutionalizati. N-am regasit nimic din toate astea in casele din Harja ale Asociatiei “Copii in sanul familiei”, care au devenit “acasa” pentru peste douazeci de tanci din 1994 incoace. Am gasit o mare familie.
La Harja, la strada principala, ne-a asteptat Eugenia Apostol, asistent social conform legii, insa mama pentru copiii ajunsi in grija Asociatiei. I-ar fi placut sa ajungem in curtea lor cand erau toti copiii acasa, ne-a spus asta imediat ce am dat mana, citindu-i-se pe fata un soi de regret. Marti (24 septembrie), cand am ajuns noi, era trecut de ora doua. Ne-au intampinat in usa doar Ancuta (Ana-Maria Magdei, 22 ani) si Lidia (Lidia Mamalauca, 19 ani). O casa cu de toate, o lume “acasa” cum poate nu au multi copii si tineri, cu parinti care lucreaza “de la opt la patru”, o notiune de “acasa” umpluta de caldura unor suflete pline de iubire pentru aproapele.
Ancuta: “Deci Geni este mama mea”
“Eu sunt mamica lor!”, ne-a spus Eugenia Apostol, iar Ancuta a completat-o: “Daca intrebati pe oricine de aici cine este mama ta? va spune Geni este mama mea”. Eugenia e acum asistent social cu patalama, cu studii superioare absolvite la patruzeci si cinci de ani. La inceputul anilor `90, cand englezii tatonau terenul pentru ceea ce azi este Asociatia “Copii in sanul familiei”, era o femeie la treizeci si patru de ani, cu un liceu terminat in Brasov, de “mecanica fina, aparaturi de bord, aviatie, ceva fara nicio legatura.” “Asociatia este casa mea. Eu m-am nascut si am crescut in Harja. In `93 au venit din Anglia doamna Mary Gibson impreuna cu alti finantatori, au vazut zona si au cumparat acest teren, pe care au inceput sa construiasca doua case, iar la inceputul lui 1994 au inceput sa caute persoane care ar putea sa lucreze cu copiii. S-au dat examene, teste, am trecut prin mai multe interviuri si am fost selectata si eu. La inceput am lucrat ca educator ingrijitor. Am lucrat efectiv cu copiii, dar din mai `94 pana in februarie `95 acest proiect a fost ca o vacanta pentru cei din familii cu probleme sociale. In 1995, februarie, prin Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului (DGASPC) au venit primii copii. Incet-incet, cele doua case s-au umplut cu doisprezece copilasi dragalasi, mici, o parte veneau din familii, iar o parte din fostul Leagan numarul 1 Onesti si Leaganele din Bacau. Nu a fost usor. Cand ma intorc acum in timp, dupa aproape douazeci de ani de munca, nu mi se pare atat de greu cum imi parea atunci. Era totul nou, majoritatea fetelor care lucram atunci nu eram calificate sa lucram cu copii, dar pe parcurs, cu ajutorul managerilor englezi care vedeau lucrurile altfel, am invatat foarte multe de la ei.” Eugenia nu priveste activitatea de la Asociatie ca pe un loc de munca. Copiii sunt familia ei, sunt fratii baiatului ei de acasa. “Am plans si am ras cu ei la fiecare eveniment din viata lor. M-am bucurat cand au luat premii, pentru ca sunt si premianti. Am avut si grele si bune. Am suferit foarte mult pentru o fetita de-a noastra foarte buna, care a luat BAC-ul si a dat la facultate, dar care a ales alt drum. Atunci m-am intrebat unde am gresit eu ca parinte…ma doare sufletul si acum, dar ajungi la o varsta la care alegi singur in viata.”
Ancuta si Lidia
Ancuta a ajuns “In sanul familiei” in aprilie 1995. Avea doi ani si jumatate. A ajuns la Harja impreuna cu sora si fratele ei, pentru ca parintii lor, de loc din comuna Buhoci, sat Buhocel “nu au avut conditii sa-i tina”. Prima si cea mai de impact amintire din locul care a devenit pentru ea acasa e camera de joaca, plina cu jucarii si copii. “Pentru mine, viata aici a insemnat mult. Foarte mult. O sansa mare. La mine acasa era o singura camera, unde ar fi trebuit sa incapem patru copii, mama, tata, bunica… Aici am putut sa invat, sa fac un liceu, o facultate, am avut oameni care ne iubesc. Am fost si in alte centre, am facut voluntariat, dar ce aveam noi aici nu am gasit nicaieri. E ceva unic, ceva special. Aici, fetele care vin sa lucreze nu vin ca la un loc de munca. Pun suflet, de multe ori ne-au luat la ele acasa, cand vin din concedii aduc cate ceva la copii, chiar se simte iubire. Am avut cu totii momente poate cand ne doream sa avem o mama si un tata, dar asta pentru ca lumea-i rea, cand eram mici ne afectau micile rautati ale oamenilor din sat. Acum, cand am crescut si realizez ce mi s-a intamplat, cred cu tarie ca e cea mai buna alegere pe care a putut sa o faca mama mea, sa ma dea aici”, ne-a marturisit Ancuta, acum absolventa a Facultatii de Psihologie, Stiintele Educatiei din cadrul Universitatii “Transilvania”.
Lidia, la nouasprezece ani nu are inca sau poate nu o sa aiba niciodata dezinvoltura si siguranta Ancutei, dar si prezenta ei firava a umplut cu gingasie incaperea in care am stat la povesti. Lidia a ajuns in grija Asociatiei impreuna cu sora ei, Diana. Lidia avea sapte ani, Diana sapte luni. “Faptul ca am ajuns aici a fost a doua sansa a vietii mele”, ne-a impartasit Lidia cu vocea tremuranda, “aici am intalnit oameni carora le-a pasat de noi, de copilaria noastra, de fericirea noastra”. Acum e studenta a Universitatii “Al. I. Cuza” Iasi, in anul I, la Geografia turismului in limba franceza, insa visul ei e sa urmeze Facultatea de design vestimentar unde a prins loc doar la “cu taxa”.
“Mama Dolores” de pe Aleea Parcului, primul si singurul manager roman al Asociatiei: Beti Grigoras
Am plecat din casa in care locuiesc Ancuta si Lidia spre o alta, tot a Asociatiei, unde se dezvolta frumos alti copii. Urma sa ne intalnim si cu Beti Grigoras, primul si singurul manager roman al Asociatiei. La casa cu numarul 160 din Harja era ora pranzului. La trezirea de dupa somnul de amiaza, Denisa, Gabi si Lala, trei surori ajunse “In sanul familiei” in 2012, aveau sa gaseasca pe masa supa taraneasca si snitele din piept de pui si cartofi, la felul doi. La scurt timp a sosit si Beti, femeia care cumpara si paine, care ii dragaleste pe copii ca si cum ar fi ai ei, care face proiecte si gestioneaza Asociatia in asa fel incat copiilor sa nu le lipseasca nimic si sa-i educe armonios, pentru a-i da frumosi societatii.
Beti Grigoras era bine-mersi in 2002, cand a aparut Asociatia in viata ei. Era coordonatorul pe tara al unei organizatii educationale din Anglia. In Bacau se ocupa de Clubul Romano-Britanic pentru Adolescenti, se impartea intre vreo “patru joburi” si avea planuri sa deschida o gradinita “in limba engleza”. Cunoscuta de cei de la Consiliul Britanic si Ambasada Angliei, intr-o zi a fost solicitata sa recomande un avocat bun, specializat in drepturile copilului, pentru a se ocupa de situatia in care se trezise un baietel de la Harja. Mama lui il castigase in instanta, desi nu avea conditii sa-l creasca. “La acel moment, se stabilise ca nu stiu cat la suta din copiii institutionalizati din Romania sa fie reintegrati in familii, pentru a intra in Uniunea Europeana. Autoritatile locale s-au ingramadit sa le ofere parintilor tot felul de facilitati, pentru a-si aduce copiii acasa, si uite-asa multi si-au castigat copiii, fara sa si-i doreasca neaparat, fara sa aiba vreun interes sa-i creasca”, a rememorat episodul Beti. Dupa sase luni de proces, copilul s-a putut intoarce “In sanul familiei”, iar nu dupa mult timp managerul Asociatiei, o englezoaica, a instiintat-o pe Beti ca a propus-o presedintei Organizatiei din Anglia, Mary Gibson, pentru a prelua conducerea intregului complex de la Harja. Incet-incet a renuntat la toate activitatile in care era prinsa, incurajata de sot si de baiat, ajutata si de amintirea copilariei in care parintii o trimiteau “doua trei saptamani la Harja, in turism rural”, episoade care i-au influentat foarte mult “viata si conceptiile”, dar si de spiritul de “mama Dolores”, descoperit tot in copilarie, cand sarea in ajutorul tuturor copiilor de pe Aleea Parcului din Bacau. “Mi-am format o echipa puternica si impreuna le-am putut oferi copiilor afectiunea, increderea si cadrul de care aveau nevoie pentru a se dezvolta. Incet-incet, s-au integrat si copiii si tot proiectul in viata comunitatii.”
Statului roman ii lipseste “sanul familiei”
Atmosfera in care traiesc copiii “in sanul familiei”, cu greu poate fi gasita in centrele de stat, un stat care copiilor de la Harja le ofera o alocatie de patruzeci si doi de lei si una de plasament de nouazeci si ceva de lei. Sponsorizarile pentru care se lupta Beti, implicarea copiilor mai mari in treburile de pe langa casa, oferirea de locuri de cazare intr-o pensiune care apartine Asociatiei, finantarile “de afara”, colectivul gata sa ofere afectiune si o mana de fier au creat in ultimii douazeci de ani, pentru peste douazeci de copii, o familie.
“In general, cei care sunt platiti de la buget merg la serviciu si pleaca acasa. Noi aici nu venim la serviciu, noi aici suntem acasa. Eu, de zece ani, de cand lucrez aici, nu am avut niciodata telefonul inchis, iar cel mai mult am fost plecata in concediu zece zile. Nu e ca la fabrica, incui usa si-ai plecat. Oricand se poate intampla ceva cu un copil, trebuie sa poti fi gasit, dar asta tine si de devotament, de felul fiecaruia de a fi. In sistemul de stat se pune foarte mult accent pe hartogaraie. Raportarile si toate chestiile alea pe care le cer ei iti iau timp. In loc sa stai de vorba cu un copil, sa-l scoti undeva, sa-l inveti ceva, ai de facut hartii. Stand cu ei de vorba, vezi trairile lor, ce-i incanta… eu chiar am observat, de exemplu, ca cel mai mult se deschid cand mergem cu masina. Atunci se deschid…”, a facut Beti Grigoras o comparatie modesta cu sistemul de stat, o comparatie pe care si Ancuta e in masura sa o faca, dupa ce a fost in repetate randuri voluntara in unele centre de stat: “Aici se simte iubirea… Aici toti au sufletul bun, parca sunt alesi dintr-o multime de oameni, sunt selectati doar cei mai buni in locul asta. Au fost si oameni care nu au reusit sa se implice emotional, dar au plecat. Asta presupune activitatea asta: implicare. Ce-i in centrele de stat nu avem aici deloc. In primul rand, cu mancarea: aici se face mancare in functie de ce am manca noi, nu asta aveti si la revedere. Dorintele noastre, visurile noastre, in limita bunului-simt si a posibilitatilor, se implinesc. Aici nu suntem privati de libertate. Putem merge la prietenii nostri, prietenii nostri pot veni aici… E exact ca intr-o familie. La stat, oamenii care lucreaza acolo nu se implica. Fac doar ceea ce scrie pe cartea de munca, pe fisa postului am grija sa nu-ti spargi capul si doar atat, nu ma implic, sunt foarte reci, sunt reci cu noi, care venim din afara, imi imaginez cum sunt cu copiii…”
Teodora Ciuraru
