La scaunul de spovedanie

Preotul Constantin Sturzu, care recent a renuntat a mai fi consilier cultural al Arhiepiscopiei Iasilor, purtator de cuvant al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei dar si preot paroh al Bisericii Ortodoxe “Nasterea Maicii Domnului” din str. Talpalari – Iasi, a scris un articol ce surprinde in modul cel mai evident “atmosfera de post”, care graviteaza in aceasta perioada. “De cand a inceput postul Craciunului, tot mai multe persoane se indreapta spre scaunul de spovedanie. Ceea ce e un lucru bun, pe de o parte. Pe de alta, ar fi bine sa ne spovedim nu doar in cele patru posturi mari de peste an, ci ori de cate ori sufletul nostru are nevoie de acest al doilea botez, al pocaintei, cum mai este numita spovedania”, scrie cel care a fost sfatuitorul apropiat al Parintelui Mitropolit Teofan. Si articolul continua:”Una dintre cele mai jenante si delicate situatii intalnite de duhovnici in aceste posturi este aceea in care unii isi incep marturisirea cam asa: «Parinte, eu pacate nu am. Nu am furat, nu am dat in cap la nimeni…». Dupa care, cel mai adesea, omul incepe sa vorbeasca fie despre problemele lui de sanatate, fie despre ce se mai intampla prin tara sau in lume… orice, numai despre pacatele lui, nu. Ca sa nu mai pomenesc despre situatia in care cel ce se «spovedeste» incepe sa vorbeasca despre cat de multe rele fac cei din jurul sau – vecini, rude, colegi etc. Cu alte cuvinte, in loc sa marturiseasca cele ce-i stau pe constiinta, taman la spovedanie face mai mari pacate, judecand pe altii… Pe undeva este (si) vina noastra, a slujitorilor sfintelor altare, pentru ca in predici, in cateheze sau in diferite scrieri, prea mult se pune accent pe virtutile morale si prea putin pe relatia cu Dumnezeu Insusi, pe trairea unei vieti in Hristos. «Pacat» nu inseamna doar sa ucizi, sa furi, sa minti, sa faci rau cuiva. «Pacatul» este tot ceea ce ma desparte sau ceea ce nu ma apropie de Dumnezeu. Daca, spre exemplu, in timpul liber stau si ma tot uit la televizor sau pe internet, ori las radioul sa mearga permanent in casa, cum voi putea eu sa fiu cu mintea la Dumnezeu? Cu siguranta voi deveni un om stapanit de tot felul de ganduri si de stari, un risipit si un patimas. Deci unul dintre primele semne ale faptului ca sunt pacatos este si acela ca mintea mea zboara intr-una si nu pot nici macar cateva minute sa o stapanesc, ridicandu-o la Dumnezeu.”
Gandurile parintelui Constantin Sturzu, care a ales dupa retragerea sa sa se mute impreuna cu familia pentru o perioada in Spania, continua: “Tot o evaluare edificatoare obtin atunci cand ma uit in inima si la faptele mele si ma analizez cata dragoste am eu pentru aproapele meu. De cate ori judec, ma manii sau vorbesc despre slabiciunile cuiva, tot de atatea ori «ucid» pe fratele meu. Nu trebuie sa-i dau in cap – e suficient sa-l etichetez, sa-l barfesc sau sa-l jignesc… O alta categorie mare de pacate este cea savarsita prin vederea cea poftitoare. Precum odinioara, si azi sunt barbati care recunosc ca se mai uita cu pofta la femeile altora, dar li se pare ca nu e nici un pacat, de vreme ce nu trec la fapte. Ba mai si adauga, unii: «Nu gresesc, parinte, daca ma uit, doar si lui Dumnezeu Ii place ce e frumos». Or Evanghelia ne spune limpede: «Ati auzit ca s-a zis celor de demult: Sa nu savarsesti adulter. Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui» (Matei 5, 27-28). Inainte de a veni la spovedanie sa ne facem macar aceste trei teste: al mintii (imprastiate adesea), al inimii (lipsita de iubire) si al privirii (incarcata de pofta). Putem merge si mai departe si sa ne evaluam apoi relatia noastra cu Dumnezeu, sa vedem in ce masura am ajuns sa-L cunoastem. Gustam noi din bucuria de a fi cu Dumnezeu mereu si impartasim, in diferite forme, aceasta bucurie cu altii? Daca nu, atunci iata ca avem inca un motiv sa constatam ca traim in pacat. Crestinismul nu se poate reduce la o suma de reguli pe care sa le respectam, nu este o morala precum atatea altele de pe lumea aceasta. Crestinismul este o scoala a iubirii dumnezeiesti. Cine nu implineste porunca iubirii de Dumnezeu si de aproapele inseamna ca nu a trecut examenul si mai are o sansa, la scaunul de spovedanie. Dar daca omul ingenuncheaza sub epitrahil ca sa spuna ca el nu e corigent, ci premiant cu o coronita cat aura unui sfant, ce poti sa-i mai spui? Nu e usor pentru duhovnic sa-l ajute pe cel din fata lui sa-si constientizeze starea de pacatosenie. O solutie ar fi sa-i dea sa citeasca din Biblie pasajul urmator: «Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea. Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos si cuvantul Lui nu este intru noi» (I Ioan 1, 8-10). Daca, dupa ce epuizezi toate argumentele, nici acest citat nu-l convinge pe un om sa-si recunoasca pacatele, nu ne mai ramane decat rugaciunea. «Minciuna are picioare scurte», mai devreme sau mai tarziu orice mincinos oboseste si se confrunta cu propriile-i mistificari. Ca duhovnic, important e sa-i fii alaturi cand se va trezi, precum cel ce vegheaza la capataiul bolnavului aflat in coma, cu speranta ca va prinde momentul in care pacientul va redeveni constient”.