O confesiune dintr-un indemn

Ceea ce se intâmpla la noi arata cel mai mult ca viata este un drum cu sens unic. Avem indicatoare de tot felul dar de cele mai multe ori nu le respectam si ades gresim la “drum in lucru” si la “curba periculoasa”… O scrisoare adresata de un senator românilor din diaspora a adus din partea acestora mai multe amabilitati. “Din Australia pâna in America de Nord, din Europa si pâna in Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanta drapelul national al României, au dus la cele mai prestigioase universitati frumosul grai românesc si exceleaza in orice domeniu activeaza, facând cinste tarii natale”, se mentioneaza in scrisoare, unde se mai arata: “Trebuie sa ne amintim ca suntem români in fiecare zi daruita noua de Dumnezeu si sa pastram vii in inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: «Patriotismul nu inseamna ura impotriva altor neamuri, ci datorie catre neamul nostru; nu inseamna pretentia ca suntem cel mai vrednic popor din lume, ci indemnul sa devenim un popor vrednic.» Avem datoria de a pastra vie si a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea si libertatea poporului, precum si de a privi spre viitor cu optimismul, curajul si increderea cu care au facut-o si stramosii nostri, de la cei cazuti pe câmpul de lupta, pâna la cei care au pierit in inumanele inchisori comuniste”. Scrisoarea a fost trimisa co-nationalilor nostri de pretutindeni, de un senator pentru românii din Europa si Asia.
Acestei scrisori i-a raspuns unul dintre milioanele (de acum) de români plecati in strainatate si cuvintele sale au fost pline de patos: “Trebuie sa marturisesc, laudele dvs. sint exagerate in ce ma priveste pe mine, unul din românii de pretutindeni carora va adresati. Nu am adus nicio «contributie» comunitatii care a binevoit sa ma primeasca (in afara de citeva taxe), nu am afirmat prin nimic «valorile românesti», nu practic sport de performanta sub drapelul tarii, iar singurul domeniu in care «excelez» deocamdata este livrarea de mâncare indiana la domiciliu, pentru ca lucrez ca «delivery driver» la un restaurant dintr-un orasel scotian. Alta ar fi fost insa situatia daca mi-ati fi scris, dvs. sau unul dintre numerosii dvs. colegi din Parlamentul României, acum sase luni, cind inca nu eram un român «de pretutindeni», ci un român de la mine de-acasa, mai exact din Iasi… Dar de ce imi scrieti tocmai acum, cind mi-am luat lumea in cap, impreuna cu ai mei, si ne-am alaturat si noi «românilor de pretutindeni», care isi cauta pe aiurea dreptatea pe care nu au gasit-o in tara? Ca sa imi aratati ca va pasa? Daca va pasa atit de mult de «valorile si traditiile românesti», de ce nu mi-ati scris, dvs. sau colegii dvs., pe cind eram in tara? De ce nu m-ati intrebat cum ne descurcam cu noua milioane pe luna, eu si colegele mele, tineri doctori in filologie si slujbasi ai culturii române, pentru care suspinati acum? V-as fi rugat atunci, daca stiam ca va intereseaza atit de mult istoria neamului, sa faceti ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boala pentru ca din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-as fi chemat la Iasi sa vedeti cum traieste de pe o zi pe alta un antrenor de performanta, pentru care s-a cintat imnul României la Berlin, si cum niste copii devotati se antreneaza sa devina campioni pe podelele roase si pline de cuie ale unei sali de sport care n-a prins inca o campanie electorala… Si la urma urmei, daca tot invocati acum cuvintele lui Sadoveanu si indemnul «sa devenim un popor vrednic», v-as fi spus ca de douazeci de ani ma simt, in fiecare zi, mintit, furat si umilit in tara mea. Si ca am obosit sa devin «vrednic» printre smecheri, «baieti destepti» si canalii politice.” Solutia? Cel mai important este sa ne redresam la timp…