O poeta curajoasa, Mioara Baluta

Asa a fost evidentiata poeta Mioara Baluta de catre criticul literar Petre Isachi la lansarea de carte ce a avut loc la Bacau intr-un spatiu apropiat artelor aflat la Teatrul Municipal “Bacovia” din Bacau. Este vorba de lansarea volumului de poezie “Partea nevazuta a lunii”, aparuta la Editura “Eurostampa” din Timisoara, ce o are autoare pe Mioara Baluta. La acest eveniment prezentat de actorul Ionel Tanasa, cu sobrietatea-i cunoscuta, cuvintele sale “adunandu-se” cu rezonanta ca intr-un “amfiteatru al ideilor”, criticul literar Petre Isachi, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, a mentionat: “Nu este usor de vorbit de o autoare care declara «eu scriu asa cum traiesc!» Se naste intrebarea «putem sa scriem asa cum traim?» Viata = text dar autoarea merge mai departe; ea transfigureaza «viata ca o Biblie». O viata in care coexista si satanicul si divinul. Dar nu se opreste nici aici ca spune «viata mea e ca o rulota uitata la marginea padurii». Ea reia metafora «femeie – biserica», transfigurata de Blaga in «Mesterul Manole». Are si o influenta a acestui mare poet si este fascinata, obsedata de mitul caderii. Parerea ei este ca «cele nevazute conduc destinul lumii». Dar cat nevazut, atata taina! Ce cauta ea? Se cauta pe sine, in ce masura reuseste ca sa comunice cu ceilalti. Cuvintele nu neaparat exprima ci mai degraba ascund. Poeta cauta sa se cunoasca pe sine pornind de la premisa ca cine se cunoaste pe sine cunoaste lumea. Ea descopera intrebari fundamentale pe care ni le punem fiecare dintre noi: cine suntem, unde ne aflam, in ce masura comunicam cu lumea si cu noi. Mioara Baluta se desprinde de interpretarea sacra, sustinand ca este «femeia desert», «necunoscuta si invinsa Eva». Volumul este un omagiu adus frumosului feminin, ce in masura in care se daruie, se si ascunde. Este o poezie detasata de lirismul masculin. Ea incearca sa lumineze misterul existential, simte frigul existential… Avem un oarecare pesimism eminescian in acest volum. Literatura este insasi traitul”. Cu o abordare ce a completat fericit primul discurs de la aceasta lansare de carte scriitorul si dramaturgul Viorel Savin a dus discutiile asupra noii aparitii editoriale intr-un alt plan, declarand: “Eu voi veni cu vesnica obsesie de ce scriem, cum scriem? Exista in arealul poetic romanesc, intre mai tinerii nostri contemporani ideea ca literatura se face din sine, numai pentru sine ori intru sine si nu este asa! Sa lasi gandul sa curga, la un moment dat sa-l reduci si asa se produce literatura! Poeta m-a impresionat cu tehnica la care a ajuns, nu intotdeauna extrem de perfecta. Mioara Baluta are o indemanare deosebita si o inteligenta ce o ajuta sa sintetizeze ideea de la care a plecat in constituirea unui poem… Nu intotdeauna poezia inseamna ruperea unui gand dar se produce un suspans, se produce starea poetica”. Scriitorul Viorel Savin, care “a largit aria de referinta”, a zabovit pentru mai multe clipe si asupra “exegezei” poeziei, mentionand: “Alergand cuvintele de prin ograda, de prin ceruri, de prin rapi, adunandu-le la un loc si inchipuindu-ne ca aceasta e poezie, este o mare greseala! Apare intrebarea, dar dadaistii? Poezia, teatrul, romanul, chiar si critica literara – totul trebuie povestit! Daca nu, nu va ramane nimic! A face ceva – e foarte adevarat ca a existat o revolta de a face poezie pana atunci, cand Tristan Tzara a realizat poezii intr-un alt mod, prin scoaterea cu devotiune a fiecarui fragment! Dar in clipa de fata trebuie ca sa contextualizam fluxul poetic, momentele pe care le traim. Prin continuarea unui gand, a unei idei exista o posibilitate si pentru a sparge un zid! Poezia preia modul de exprimare poetic si ne propune o aparenta pastisa a timpului”. Aceste consideratii au fost “infrumusetate” de catre Viorel Savin cu lectura mai multor versuri ale Mioarei Baluta, din volumul ce s-a bucurat de lansare, pentru ca in final “sa certifice”: “Cu o aplecare mai atenta asupra-i, cu aruncarea unei priviri concentrate asupra istoriei literare din trecut, cu asumarea unui program serios, de perspectiva, nu pentru izbanda de o clipa, intrevad in Mioara Baluta un succes!”

Nelinistea creatiei

Poeta Cristina Stefan, ce cunoaste foarte bine toate “oscilatiile literaturii on-line” (despre care a mentionat ca “e mult mai rautacioasa critica literara cu aceasta!”), a evidentiat faptul ca “poezia Mioarei Baluta este una a ideilor; intre viata si moarte sta poezia! Ea vorbeste despre Dumnezeu, despre iubire si sentimente foarte diferite si scrie intr-un spatiu al ei, de asteptare si de vis! Aceasta carte trebuie citita «de la A la Z», autoarea traieste o anume neliniste, specifica poeticii”. Este de remarcat faptul ca poeta Cristina Stefan prin toate aceste observatii, a subliniat si un argument esential: “Mioara Baluta se scrie pe sine!” Mult mai deschis si “degajat” in aprecieri a fost profesorul galatean Gabriel Gherbaluta (absolvent al sectiei de Filologie a Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi, ce activeaza in prezent la Liceul de Marina din Galati). El “si-a rostuit gradat” discursul afirmand: “Intotdeauna o lansare de carte este un eveniment si al autorului si al cititorului. «Poetii intotdeauna mint» frumos dar versurile acestei autoare sunt modalitati de parcurgere a drumului vietii catre mormant. Cum face Mioara sa impleteasca poezia cu caderile noastre? Poezia este ca o parapanta! Asa este! Iti intarzie caderea, este o piedica in alunecarea noastra… Caderea nu inseamna numai deplasare, este si un zbor imens… Poezia este «ca o femeie», este ispita, este «inger si demon» (cum a mentionat Eminescu), «e sarpe», e si «marul din care musca» cei care scriu si cei care citim… Poezia este poarta care se tranteste si la care ramane un spatiu prin care se ajunge mai departe… e poarta care se inchide intredeschindu-se! Traieste-ti clipa, Mioara!” Incantatia profesorului Gabriel Gherbaluta, pledoaria sa de a “idendifica” ce este poezia, au fost preluate de scriitorul bacauan Daniel Nicolescu, ce a dat raspuns mai putin asteptat aceleeasi intrebari: “Nu stie nimeni ce este poezia! Cel care stie, nu poate face un poem! Suntem pe pamant ca intr-o calatorie in care trebuie ca sa scoatem din noi intunericul, ce a venit odata cu ispita!” Cu sufletul mereu tanar scriitoarea Mara Paraschiv si-a inceput speach-ul cu cateva versuri ale Mioarei Baluta (“In cadere voi rade / Cand voi descoperi / Partea nevazuta a lunii”), pentru ca apoi sa adauge: “Poezia este un cantec nescris, apa ce ne ostoieste setea… Abia atunci simti poezia in profunzimea ei… pentru fiecare din noi poezia este spatiu… Mioara Baluta reconstruieste tristetea, construieste iubirea regasirii , uitarea. Ea traieste prin metafora” Mai multe remarci interesante si pline de substanta au venit de la istoricul, publicistul si criticul literar Liviu Chiscop, care a mentionat: “In acest volum intalnim o poezie moderna, cu un univers deschis. Iubirea este una din principalele directii ale fericirii… Nu trebuie pus semnul egal intre viata si poezie, trebuie sa ne disociem si sa traim in alta lume”. Cuvintele autoarei au fost de multumire (la aceasta lansare fiind iubitori ai literaturii din Bacau, Piatra Neamt, Onesti), ea adresand si indemnul “sa va placa sa cititi poezia!”
Ion Moraru

Anotimpurile se succed

se preseaza
trandafiri intre foi amintirile
daca as trai din scris
n-as mai avea nevoie de hrana
atat de multe feluri de a flamanzi
stiu

eu despart viata in parti de orbire
dar nici tu nu te lasi tulburat
daca ai fi un diamant mi-as putea face loc
in toate fatetele tale
dar nimeni nu crede o pasare asezata in
dreptul lunii

nici umbra trandafirilor
plictisind aceasta iarba
cu mult mai inalta.

Tacerea un trup gol

sub o bluza transparenta

nu te lua dupa mine
vorbeste-mi ca si cum
mi-ai citi prin toate pulsul
fii mereu cu un pas inaintea mea

ritualul meu de femeie inchisa
are ceva de copil cuminte care isi aduna
intotdeauna jucariile de pe jos
gasindu-le locul
cu bucuria unui ghetar stralucind
ma las inghitita noaptea pe strada

ca o poveste care iese din casa
si speriata se intoarce grabita
inapoi
ramane fum
la sfarsitul zilei.
Versuri de Mioara Baluta