O provocare…

Azi prezentam un editorial inedit, cu gandul de a accepta o provocare. “Uneori se intampla sa crezi ca lumea este a ta nu ca ceva care ti se cuvine, cu tot in ea, ci ca pe «o acasa» care te invaluie intr-o blanda imbratisare… E o bucurie uriasa, stransa din bucurii mici si nemarginita cat o fericire”, noteaza tanara Adriana Coltea, care, ca intr-un album al celor mai frumoase ganduri, a adunat cateva “franturi de cuget” ale unor mari scriitori. Un prim fragment este din cartea “Papusa de carpa”, scrisa de Gabriel Garcia Marquez: “Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic. As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica. As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata! (…) m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu… as grava ura mea peste gheata si as astepta pana soarele rasare.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. (…) Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti…”
De la acest titan al realismului magic, distins in anul 1982 cu Premiul Nobel pentru literatura … facem un pas si (re)amintim cateva randuri din proza lasata de scriitorul Cristian Popescu, el plecand din aceasta lume la varsta de 36 de ani, in 1995. “E-atata inghesuiala in tramvai incat pe domnisoara din fata o deranjeaza bataile inimii mele, o impinge inima, o loveste. E ultimul tramvai. Voi deschide punga cu fluturi si se va produce o inghesuiala cum nu s-a mai povestit. Ah, domnisoara, buzele noastre se vor lipi strans, dar n-am ce sa fac, ma-mpinge cineva prea tare din spate. Ah, domnisoara, nu mai stiu daca asta-i bataia mea de inima sau a dumneavoastra, dar n-am ce sa fac, ma-mpinge cineva prea tare din spate. Degetele au incaput in acelasi inel, picioarele au incaput in acelasi pantof cu toc, delicat, domnisoarele au incaput toate in aceeasi rochie, dar n-am ce sa fac, ma-mpinge cineva prea tare, din spate. Toate inimile bat in pieptul vatmanului. Si pe el il impinge asa de tare din spate incat a pierdut controlul si tramvaiul a ajuns departe…” scria Cristian Popescu in proza “Inghesuiala” .
Daca notam o remarca a poetei Ana Blandiana (“fantasticul nu e opus realului, este doar o infatisare mai plina de semnificatii a acestuia. la urma urmei, a-ti imagina inseamna a-ti aminti”), ajungem la … poezie. “Am migalit mereu sa-mi fac o lume, / Dar nu m-am injosit, ca Prometeu, / Spre-a-nsufleti plamada mea de hume, // Sa fur din cer un foc ce nu-i al meu./ Ci, ne-ncetat ciocnindu-ma cu mine, / M-am straduit sa scapar singur eu.// N-am izbutit… Si poate e mai bine. / Nu sunt destul de rece si-mpacat, / Ciudoasa ravna inca ma mai tine. // As vrea scanteia, licaru-nfocat, / Cand va tasni din suflet sa rasara, / Sa nu m-aprind ca un pais uscat. // Sa pot purta in mine jar si para, / Nemistuit de propriul meu foc, / Sa luminez si-n mine si afara, // Sa nu fiu mie insumi un obroc…” sunt versuri ale lui Vasile Voiculescu din poemul “Prometeu”.
Concluzia o regasim in randurile scrise de filozoful Constantin Noica: “Sa te concentrezi asupra unui gand, asupra unei fiinte, asupra catorva dimineti inseamna sa sustragi viata din efemer si fericirea din simpla trecere. Daca o durere concentrata in focarul ei devine mai suportabila pentru ca e mai locala, o fericire concentrata in obiectul ei devine mai intensa si tocmai de aceea mai vasta. Concentratia da expansiune.” Asteptam si alte asemenea provocari!