Asemeni cronicarilor, putem spune ca “niciodata nu se va sti si nu se va scrie destul despre marile personalitati ale romanilor” si indraznim sa facem cunoscuta truda protosinghelului Dosoftei Dijmarescu si a monahului Timotei Tiron, din Tara de Sus, de la Protopopiatul Radauti si de la Sfanta Manastire Putna despre voievodul Moldovei – Stefan cel Mare. “Dupa stramutarea la locasurile de veci, in 2 iulie 1504, romanii i-au spus «cel Bun», «cel Batran» si «cel Sfant». Polonezii, germanii si turcii i-au spus primii «cel Mare» iar Mihai Eminescu il numea «Stefan cel Mare, cel Bun, cel Sfant». Cum este el pentru noi, cei de azi?
Pentru a intelege un om, trebui sa ai ceva in comun cu el, caci pe cel complet strain de sufletul tau nu il poti intelege. Dupa cum raportarea la credinta si la Biserica reprezinta un test, Sfantul Stefan cel Mare este azi o piatra de hotar, in fata careia oamenii se despart. Cei care ii inteleg lupta pentru credinta si neam, il iubesc. Cei care nu ii inteleg aceasta lupta, pentru ca ei insisi nu o poarta, incearca sa il minimalizeze. Dar cum sa il minimalizezi pe cel care a domnit 47 de ani cu o stralucire nemaiintalnita in poporul roman? Necunoscandu-l! Nestiinta, spune un cuvant duhovnicesc, este unul dintre cei trei uriasi care, alaturi de uitare si amanare, preced orice pacat. Prea putin il cunoastem pe cel despre care istoricii romani si straini scriu continuu studii si descopera noi si noi lucruri. Este drept, poporul ii simte aureola maretiei si a sfinteniei si il cinsteste. Stim ca a sfintit pamantul Moldovei cu locasuri sfinte, ca biserici precum Putna, Voronet, Neamt – el le-a ridicat. Mai putin stim ca ravna pentru credinta l-a facut sa construiasca biserici si manastiri nu doar in Moldova, ci si in Tara Romaneasca, Transilvania, Muntele Athos si sa sprijine multe alte locasuri sfinte. Stim ca s-a luptat ca niciun alt conducator roman pentru tara, dar si pentru Europa si pentru intreaga crestinatate. Mai putin intelegem de ce atata ravna, riscandu-si de atatea ori viata. Abia acum, in contextul terorismului islamic, lupta sa capata mai mult inteles, iese din paginile istoriei si ne apare reala si actuala.
In 1453, cu patru ani inainte de a urca Sfantul Stefan pe tronul Moldovei, sultanul Mahomed al II-lea cucerise Constantinopolul. Pentru aceasta a fost supranumit «Cuceritorul» – era vorba de orasul simbolic al crestinatatii, orasul imparatului, Tarigradul din folclorul balcanic. In viziunea Cuceritorului, pentru el urma un mars triumfator spre restul Europei. I-a stat in cale neinfricatul voievod al Moldovei, pe care nu a reusit sa il invinga decisiv, desi dispunea de armata Imperiului Otoman, mult mai numeroasa decat cea a Moldovei. Ce l-a facut pe Sfantul Stefan sa reziste? De unde atata intelepciune si putere in omul care a purtat 42 de ani o rana dureroasa, caruia i-au murit primele doua sotii si patru copii in timpul vietii sale, in cel care a trebuit sa se apere nu numai de turci, dar si de statele crestine din jurul sau? Sfintii ne-au lasat invatatura ca discernamantul si puterea vin din smerenie: «Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har» spune Sfantul Apostol Petru si indeamna pe crestini «smeriti-va sub mana cea tare a lui Dumnezeu, ca El sa va inalte la timpul cuvenit». Iar smerenia este daruita de Dumnezeu pentru ascultare. Venit pe tron foarte tanar, orfan de tata din copilarie, intre cei de care a ascultat ca un fiu s-a numarat Mitropolitul Teoctist I. Iertarea boierilor din tabara lui Petru Aron, cel care i-a ucis tatal, nu se poate intelege decat prin ascultarea de sfatul mitropolitului. Pentru a-l avea alaturi pe mitropolit, l-a cooptat in Sfatul domnesc. In 1469, in semn de adanca pretuire, a sfintit Manastirea Putna chiar de ziua onomastica a acestuia – la pomenirea Cuviosului Teoctist, pe 3 septembrie. Cu cata smerenie s-a purtat dupa stralucita victorie de la Vaslui (1475)! A postit cu apa si paine si a dat ordin ca nimeni sa nu cuteze sa ii atribuie lui victoria, ci numai lui Dumnezeu. Cu cata smerenie a primit infrangerea de la Razboieni: «Eu, impreuna cu curtea mea, am facut ce-am putut si s-a intamplat cum am spus, care lucru socotesc ca a fost voia lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacatele mele»!
Cel mai putin cunoscut aspect al Sfantului Stefan este smerenia. Dar tocmai smerenia face diferenta intre un conducator bun si un conducator rau. Sfantul Stefan nu s-a luptat din trufie, ci s-a luptat din smerenie. Nu s-a folosit in mod manipulator de credinta in Dumnezeu, ci s-a pus pe sine in slujba lui Hristos… Singura smerenia i-a fost reazemul de neclintit in cei 47 de ani de nevointa in slujirea de conducator, in care adesea puternicii lumii nu l-au sprijinit: «Dupa ce vrajmasul a plecat, am ramas lipsit de orice ajutor din partea crestinilor; pentru ca ei nu numai ca nu m-au ajutat, dar au fost intre dansii unii care poate au simtit placere pentru paguba facuta mie si tarii mele de catre pagani» (1477). Tot smerenia a fost cea care i-a deschis ochii sufletului sa inteleaga necesitatea apararii credintei, sa inteleaga ca este responsabil si va da socoteala in fata lui Dumnezeu si pentru mantuirea supusilor sai, nu doar pentru nivelul lor de trai. Doar mergand pe drumul smereniei ne vom putea apropia de adevaratul Stefan, voievodul pe cat de smerit, pe atat de mare. Cuvintele sale, cuvintele contemporanilor si cuvintele urmasilor atesta maretia, iar sfintenia arata smerenia Sfantului Stefan voda – asa l-a numit poporul din incredintare de sus, imediat dupa trecerea la cele vesnice, auzind in inima cuvintele cu care Hristos l-a primit in Imparatia Cerurilor «Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau». Iata si cuvintele sale: «Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare, si pe toti i-am trecut sub ascutisul sabiei noastre; pentru care lucru, laudat sa fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, paganul imparat al turcilor isi puse in gand sa se razbune si sa vie, in luna lui mai, cu capul sau si cu toata puterea sa impotriva noastra si sa supuna tara noastra, care e poarta crestinatatii si pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Dar daca aceasta poarta, care e tara noastra, va fi pierduta – Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva – atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie». (Scrisoarea lui Stefan cel Mare catre Principii crestini, dupa victoria de la Vaslui, 1475)”.
