„Onestiul e din ce in ce mai sarac si trist, dar fiecare trebuie sa muncim mai mult”

Te bucuri cand dai peste un om cum e Loredana Ciangau. La 33 ani e o femeie cu de toate. Cu studii intrerupte, cu doua fete, cu sot si cu afacerea ei. Nu i-a fost usor. A muncit de mica sa ajunga femeia faina de azi. Am remarcat-o la Balul Bobocilor de la Colegiul „Moisil”, unde a prezentat, cred, peste douazeci de modele de rochii: o femeie cu mina de om capabil, cu port de adolescent. Am ajuns la ea in atelier intr-o zi de noiembrie si dupa o scurta convorbire pe care a avut-o cu fata ei mai mare, eleva in clasa a IX-a, despre un test inopinat la „bio”, i-am aflat parte din poveste. In pagini o veti descoperi pe Loredana Ciangau, creierul Atelier Couture din Onesti.

Teodora Ciuraru: De ce Atelier Couture?
Loredana Ciangau: Doream sa nu sune pompos, dar lumea sa inteleaga ce lucram. Atelier de croitorie suna prea banal. Nu voiam sa fie casa de moda, pentru ca nu este; am incercat in engleza, dar Atelier Couture ni s-a parut cel mai potrivit, in franceza. Este o limba care imi place si Atelier Couture a fost.

T.C.: Cand a inceput aventura Atelier Couture?
L.C.: In decembrie 2011. Am inceput impreuna cu o prietena proiectul si timp de trei luni am muncit la el, iar pe 8 martie 2012 am deschis.

T.C.: Croitorie sau design vestimentar? Ce faceti dumneavosta?
L.C.: In momentul de fata fac mai mult croitorie decat design vestimentar, pentru ca ma adresez clientilor locali si nu prea pot veni cu ceea ce designul inseamna. Lumea nu e pregatita, cel putin din Onesti.

T.C.: Ati plecat din Onesti pentru o facultate de filologie si ati ajuns sa faceti design vestimentar. Care au fost imprejurarile?
L.C.: Am fost pur si simplu dusa de val. Termini liceul si faci o facultate. Bine, la mine viata a fost asa. Am ramas insarcinata, am facut un copil si a trebuit sa renunt. Cand a fost nevoie sa-mi reiau studiile am stat si m-am gandit: fac o facultate si nu stiu ce voi profesa sau ma apuc de ceva ce imi place. Am spus ca mai bine ma perfectionez in domeniul modei si asta am facut.

T.C.: Cand si cum v-ati dat seama ca va place?
L.C.: Nu a fost o mare pasiune. Mi-a placut ca oricarei fetite sa fac rochite pentru papusi, apoi pentru mine – nu cu detaliile cele mai aspectuoase – apoi nevoia de a face ceva, un job la care sa ma duc cu placere si cam asa a pornit. Am zis: cred ca mi-ar placea sa fac haine, mi-ar placea sa vad femeile elegante, sa nu vad uniforme pe strada, mi-ar placea sa nu mai vad femeile imbracate in gri, maro si negru, pentru ca mi se pare foarte trista strada. Si asa suntem saraci, daca ne mai imbracam si in negru si mergem cu privirea-n pamant suntem prea tristi.

T.C.: Ce pasi ati urmat? Multe fete vor sa faca moda, dar pana sa ajunga la Facultatea de Arte din Iasi, de exemplu, se impotmolesc… pentru ca asa iti imaginezi cand esti la liceu, ca trebuie sa faci o facultate de profil…
L.C.: Recomand celor care sunt la varsta potrivita sa urmeze Facultatea de Arte sau ceva legat de arta, dar nu e suficient. Daca vrei sa te apuci de munca nu e suficient ce inveti la facultate. Am avut colegi care au facut facultatea si apoi au urmat cursurile alaturi de mine. Am ales Adrian Oianu dupa ce am inceput sa ma interesez ce pot face. Am inceput sa imi comand online diverse cursuri, sa vad daca reusesc. Mi-am comandat diverse carti – la noi nu se gasesc carti de croitorie si de design, in afara manualelor – si atunci am apelat la prieteni din strainatate, care m-au ajutat sa gasesc carti vechi din domeniu. Mi-am dat seama apoi ca singura nu pot invata, cineva trebuie sa imi explice ce vad eu in cartile alea si asa am dat peste Adrian Oianu, care era la inceput si el cu aceste cursuri – cred ca am fost prima lui serie. A fost o naveta ingrozitoare – la Bucuresti de trei ori pe saptamana…

T.C.: De ce? … si Agentia pentru Ocuparea Fortei de Munca organizeaza cursuri de croitorie.
L.C.: …si fetele mele au aceste cursuri. Sunt calificate, au facut postliceale, scoala de ucenici, ce se facea, dar nu e suficient. Ca sa ai niste baze poti urma acele cursuri, dar nimeni nu iti explica in detaliu… La cursurile Agentiei fac haine de imbracat, dar nu sunt frumoase, nu arata bine, nu stau bine… Eu am si cateva tipare facute de ei si nu au nicio legatura cu designul. Inveti sa cosi la masina si asta e ok. Inveti cateva tehnici despre ordinea in care trebuie facute cusaturile, dar cam atat.

T.C.: Dar ce mai trebuie sa stii atunci cand ai o bucata mare de material in fata si vrei sa-ti faci o rochie?
L.C.: Trebuie sa cunosti niste rapoarte. Trebuie sa stii matematica, sa poti crea un tipar, pentru ca se vorbeste de sutimi, imparti sutimea in opt. Diferenta intre croitoria care se invata si design e ca in design lucrezi foarte mult pe drapaj, pe mulaj…

T.C.: Ce inseamna asta?
L.C.: Asta inseamna ca iei bucata de material si incepi sa o modelezi asa cum iti place tie. Trebuie sa tii cont de textura materialului, de cum se comporta el in timp, la temperaturi diferite. (…) E multa munca pana ajungi la tipar.

T.C.: Cum se pliaza tot know-how-ul dumneavostra pe municipiul Onesti?
L.C.: Pai… nu prea se pliaza. Noi, in momentul de fata muncim gratis, eu nu castig nimic. Incerc doar sa le arat femeilor ca poti avea lucruri de calitate cel putin la pretul celor care se afla pe piata din Onesti si sunt realizate din materiale de cea mai proasta calitate. Avem aceleasi preturi cu magazinele care vand haine din China, Turcia, si de calitate. Ce nu are nevoie nimeni in Europa cumparam noi.

T.C.: In ce masura prinde?
L.C.: Prinde. Avem un anumit segment de piata care intelege si vede diferenta. La inceput le aratam voal de matase si imi cereau voal elastic, care e un sintetic de proasta calitate; le aratam dantela de matase sau de bumbac si imi cereau dantela elastica… Mi-am dat seama ca nu vad diferenta de calitate si nu insistam, dar unde vedeam ca isi doresc, doar ca nu isi permit din cauza pretului, incercam sa gasesc o cale de mijloc. Sunt si doamne care, de cand au intrat si au vazut ce folosim si cum lucram, au ramas clientele noastre, dar sunt putine, le putem numara linistite pe degete. De asta am hotarat sa ies in afara orasului, pentru ca orasul este foarte-foarte sarac. Femeilor le place cum lucram, dar nu isi permit.

T.C.: Cat costa o rochie?
L.C.: Variaza. O rochie simpla, de zi, costa 60 lei. Avem rochii simple, din bumbac care pornesc de la 60 lei. Lucram si rochii de matase, care ajung si la 2000 lei.

T.C.: De ce ati ramas in Onesti?
L.C.: Familia ma tine aici. Ne-am stabilit, aici am ramas. Daca sotul meu nu a profitat de momentele care i s-au oferit, mi s-a parut fair-play sa raman si eu. Am hotarat sa ne stabilim aici, am ramas si incerc sa ma dezvolt de aici. Nu vreau sa schimb viata intregii familii… nu sunt genul de femeie care sa isi doreasca doar cariera.

T.C.: Credeti ca veti ajunge sa schimbati strada in Onesti?
L.C.: Nu cred, nu cred. Trebuie mult mai multi factori ca sa schimbi ceva. In primul rand, daca lumea ramane la fel de saraca nu ai cum sa schimbi. Onestiul e din ce in ce mai sarac, din ce in ce mai trist si nu vad pe nimeni care sa salveze chestia asta.

T.C.: E nevoie de bani pentru a arata bine, pentru a colora putin strada sau e nevoie de o stare de spirit pe care nu o ai atunci cand nu ai bani?
L.C.: Nu e nevoie de bani, cu bani putini poti arata bine, poti arata vesel. In perioada liceului incercam sa fiu diferita cu bani putini si imi iesea. Si in momentul de fata sunt fete care, cu bani putini, stiu sa arate diferit. Trebuie deschidere, sa ne alegem alte modele. Fetele, cand si aleg rochii, nu isi aleg modele de pe podiumuri sau de pe covorul rosu, nu. Ele isi aleg din Bamboo, Fratelli… Romancele au o moda a lor pe care nu o mai gasesti nicaieri in Europa, doar in Bulgaria. Si in Republica Moldova s-au schimbat lucrurile. De fiecare data cand ies din tara incerc sa identific romanii si imi iese.

T.C.: Cum ii identificati?
L.C.: Femeile – dupa platforme si tocuri indiferent de locul in care se afla, blugi prea stramti, bluze prea mulate. (…)

T.C.: Sa revenim la Onesti. Ce-i lipseste Onestiului pentru a o lua din loc?
L.C.: Cred ca trebuie o echipa de oameni capabili, destupati la minte, foarte inteligenti, ca sa poata urni roata asta care a ruginit. Eu cred ca se poate face ceva nu doar cu furatul, dar trebuie o echipa de oameni capabili. Sunt atatea fonduri care… oamenii astia tot vor sa ne dea bani, mai nou si chinezii vor sa ne dea bani, dar daca nimeni nu face proiecte… Sunt orase, sate care s-au dezvoltat. Noi, de ce nu? Pentru ca nu avem niciun proiect. Apeciez ce face administratia locala in momentul de fata legat de tineri, ca vor sa culturalizeze, dar nu-i suficient. Cred ca ar trebui sa lucreze acolo unde ne doare cel mai tare, la locurile de munca. Avem pamant in imprejurimi o gramada, niste fonduri pentru agricultura, nu stiu, nu ma pricep, dar ma gandesc asa…sa fie facute asociatii, cum erau si inainte, un fel de cooperative…daca ne adunam o mie de oameni, fiecare cu cat are vom reusi impreuna, numai ca trebuie cineva sa indrume. Sa lucram acolo unde avem. Avem pamant, avem oameni care sa munceasca, hai sa facem un proiect pe agricultura, sau, nu stiu… ce mai stim sa facem noi aici pe la Onesti… avem complexul asta chimic, faceti ceva cu el, orice, faceti studiouri de film. La inceput am crezut ca fiind tineri in administratie am crezut ca vor face ceva, dar nu prea. Lumea e incantata de ce se intampla, dar eu stiu ca astea sunt proiecte vechi, toate. Strazile, asfaltarea, astea sunt proiecte din trecut. Nu vad nimic. Am mai intrebat pe ici, pe colo ce vor sa faca pe viitor. Nu stiu ce spectacol, vrem sa dam nu stiu ce premii… foarte bine ca vrem sa dam, dar vrem sa producem ceva?

T.C.: Ce vi s-a raspuns? sau a fost o intrebare retorica?
L.C.: Nu poti ajunge… Ba poti, dar daca ne ducem nepregatiti, daca nu avem… cine ne reprezinta pe noi? Cine ne reprezinta pe noi intr-o sedinta de ministri, de exemplu. Habar n-am.

T.C.: Primarul.
L.C.: Primarul ar trebui. Nu stiu cum. Eu cunosc… am avut ocazia sa cunosc oameni care sa afla la putere si primarul nostru nu cred ca face fata unei discutii.

T.C.: De ce spuneti asta?
L.C.: Diplomatia se formeaza in timp. Un oras nu il poti gestiona ca pe propria afacere. Trebuie sa tii cont de multe- multe alte criterii si atunci… nu cred ca e pregatit. Intai trebuia sa intre in politica, sa stea vreo cativa anisori, sa cunoasca, sa-si faca relatii, sa stie sa gestioneze diplomatic anumite situatii. Eu cred ca intentiile sunt bune, dar nu e pregatit si nu e ajutat de oamenii care trebuie. Are vreo doi acum, dar nu poti cu doi oameni sa schimbi tot ce a fost rau intr-un oras.

T.C.: Ati scris pe Facebook ca intr-o perioada grea din punct de vedere economic sunt foarte multe festivaluri oferite gratuit. Ce a stat la baza acestei postari?
L.C.: Da. Vad de cateva ori pe an spectacolele astea… Eu, prietenii mei care muncim nu am ajuns niciodata la niciun spectacol. Noi platim taxele, noi muncim practic. Nu doar eu si prietenii mei. Toti astia care muncim, foarte putini ajungem la spectacolele astea. Si o donatie, daca tot o fac, sa se duca acolo unde e o problema si vreau sa ajut… sa ne intrebe: vreti sa organizam sau nu vreti sa mai organizam un spectacol?, pentru ca sunt foarte multi bani cheltuiti care cu siguranta si-ar gasi rostul in alta parte. Cand aud oameni care nu au incalzire, cand a venit iarna si noi organizam spectacol de 1 Decembrie… vine cineva sa cante gratuit? Daca vin sa cante gratuit jos palaria, dar toate astea costa o gramada de bani. Auzi de sute de milioane si un bloc tot cam la fel costa sa-i pui o centrala. Eu cred ca daca s-ar fi votat punem centrala in blocul K sau facem altceva… cred ca mai multi ar fi fost pentru central. Spectacolele, sa se plateasca. La spectacolele platite, cei care platesc biletul chiar doresc sa-l asculte sau sa-l vada pe cel care vine. Mie nu imi place cand se arunca bani asa, pe geam, si sunt oameni care chiar au nevoie.

T.C.: Cat munciti pe zi?
L.C.: Pai… munca mea aici e de 12 ore la atelier, dar munca mea continua acasa. Doar cand dorm nu muncesc. Asta inseamna sase ore pe noapte. Poate cineva la munca sa dea cu sapa, dar stresul pe care eu il iau acasa si orele de la calculator tot munca sunt.

T.C.: … de asta nu ati ajuns niciodata la un spectacol gratuit.
L.C.: Am fost, poate, acum cativa ani, cand era fetita mica si nu munceam… Am fost in parc si era o mare tiganeala si mai tarziu, chiar daca as fi putut ajunge, nu m-am mai dus. Am mai ajuns intr-o vara… era aici pe platforma (n.red. platforma din fata Primariei Onesti), am stat zece minute si am plecat spre casa. N-am ajuns eu si n-am auzit pe nici unul din prietenii mei sa poata ajunge.

T.C.: Ce fac prietenii dumneavostra?
L.C.: Pai fiecare are afacerea proprie sau lucreaza la privat. Am si prieteni bugetari, care au timp slava Domnului.

T.C.: Si cum duc ironiile? De obicei cei din mediul privat nu prea ii iarta pe cei care lucreaza la stat.
L.C.: Tot timpul le amintesc ca sunt bugetari. (zambeste) Ei, oricum si banii sunt pe masura… Uneori e mai bine decat la privat, program de opt ore… Eu cu sotul meu ne intalnim si nu apucam sa vorbim. Daca vrei sa duci un trai cat de cat fara griji esentiale, sa ai cu ce te imbraca, sa ai cu ce circula, sa iti permiti chestii care in orice alt stat european sunt decente… nici macar cei carora le e foarte greu, cum sunt spaniolii, nu cred ca isi fac griji ca nu au ce manca sau ca a venit iarna si nu au cu ce se incalta.(…) Cred ca nu trebuie sa asteptam sa faca cineva ceva pentru noi. Sa facem fiecare. Am senzatia ca lumea munceste din ce in ce mai putin si asteapta ca cineva sa-i dea ceva. Ne place sa ne lamentam si suntem foarte-foarte puturosi. Asta e senzatia mea. Eu vara am foarte mult de lucru. Mereu am cautat femei. Am un anunt pe care il tin de doi ani. Doua persoane au venit la angajare. Ce sa inteleg din asta? La un moment dat am pus si salariul, am zis ca poate nu vine nimeni pentru ca isi imagineaza ca salariile sunt mici.

T.C.: Ce salarii?
L.C.: Fetele iau opt sute in mana, plus ca orele suplimentare sunt platite. Fetele au ajus si au luat si cate zece, douasprezece milioane. In croitorie e foarte bine, dar lumea nu se ingramadeste sa munceasca.

T.C.: Cand v-ati dat seama ca nu e alta cale in afara muncii?
L.C.: Am fost nevoita sa muncesc de foarte devreme. Cel mai bine e sa muncesti tu, sa ai propriii tai banuti, cat ai atat cheltui, sa nu fie nevoie sa astepti de la cineva. Am ramas cu mentalitatea asta si sunt convinsa ca nu e alta cale, sau e pentru o perioada foarte scurta de timp. Eu prefer sa muncesc mai mult ca sa am de unde cheltui, nu sa cheltui mai putin… Imi inalt standardele si muncesc mai mult pentru ele. Nu sunt genul sa fac economii ca sa am, muncesc mai mult ca sa am.

T.C.: In perioada asta aveti ce munci. Vin sarbatorile. Cum ne imbracam?
L.C.: Avem ce munci. Vreau sa ma dezvolt, vreau sa ies in tara, am inceput sa avem comenzi pe internet. De sarbatori, vindem. De Craciun predomina rosul. Anul acesta am ales paietele, dantela… Suntem axate pe matase si matase vom avea peste tot, in diferite combinatii – si urmatoarea mea colectie, prima mea colectie va fi matase cu piele, contrastul dintre matase si piele mi se pare foarte chic. De Revelion… mai mult negru. Propunem rochii simple.
Teodora Ciuraru