Desi au fost eliberati din robie la mijlocul secolului al XIX-lea, romii au avut un statut (status) socio-economic cu totul si cu totul marginal pana la instaurarea regimului comunist. Asa-numita perioada a monarhiei constitutionale (1866-1947), cu inflexiunile sale democratice in materie de drepturi si libertati ale minoritatilor etnice (in perioada interbelica), nu a fost capabila sa genereze politici publice apte sa integreze si sa aseze aceasta comunitate in trendul general de „occidentalizare” a societatii romanesti.
In buna masura, desi eliberati de povara sclaviei, etnicii romi au continuat sa cultive acelasi ritual secular al vietii cotidiene – viu, „policromatic”, dar pauper – si acelasi registru socio-profesional: zilieri, aurari, fierari, florarese, ghicitoare, vanzatori ambulanti de diverse nimicuri s.a. In general, oamenii buni la toate aciuati pe langa gospodariile mai mici sau mai mari, baietii de casa ai vreunui Domn sau vreunei Conite, cetatenii de mana a doua creati de un sistem politic incapabil sa se debaraseze de prejudecati, de metehnele trecutului sau de ipocrizie.
Ar fi injust sa inchei aceasta scurta incursiune in „originala” democratie interbelica – se pare ca, la noi, exista o adevarata vocatie a „originalitatii” in materie de democratie – fara sa amintesc de momentele dramatice prin care etnicii romi au fost nevoiti sa treaca in perioada dictaturii antonesciene. Ridicati, in mod abuziv, de pe strazi sau din satra, fara posibilitatea de a lua cu ei lucrurile personale sau gospodaresti strict necesare, fara a avea dreptul de a-si vinde micile averi, fara ca jandarmii sa asculte plangerile sotiilor sau ale parintilor care aveau membri ai familiei mobilizati pe front, peste 25.000 de romi nomazi si seminomazi au fost deportati in Transnistria in intervalul iunie 1942-decembrie 1943. Aproape jumatate dintre acestia au murit in asa-numitele „colonii de tigani”, „gratie” conditiilor puse la dispozitia lor de catre autoritatile romane: ratii zilnice de cca. 300 de grame de paine si 1 cartof (exista cazuri documentate in care alimentele nu au fost oferite romilor timp de 4-8 zile), lipsa medicamentelor, lipsa controlului medical sau a conditiilor minimale pentru intretinerea igienei corporale, lipsa materialelor combustibile (cea mai mare parte a deceselor a fost inregistrata in iarna 1942-1943) s.a.
Perioada imediat urmatoare sfarsitului celui de-al Doilea Razboi Mondial nu a adus modificari importante in privinta statutului supravietuitorilor romi din Transnistria sau a comunitatii de romi, in general. Singura tentativa – nereusita, ce-i drept – a avut loc in anul 1948, atunci cand romii au fost foarte aproape de a obtine statutul de „nationalitate conlocuitoare”. Rezolutia Biroului Politic al CC al PMR cu privire la problema nationala (decembrie 1948) – care stabilea jaloanele politicii regimului comunist fata de minoritatile nationale – a refuzat, insa, romilor acest statut, situatia conservandu-se pana in decembrie 1989.
Totusi, in intervalul 1977-1983, prin programul PCR intitulat „Integrarea tiganilor” (derulat prin intermediul MAI), au avut loc modificari importante in ceea ce priveste incadrarea in munca si integrarea sociala a etnicilor romi. A fost stabilita anvergura demografica a acestei etnii (1,8 milioane locuitori in anul 1977 si 2,3 milioane in 1983), au fost puse in practica unele masuri de sedentarizare a acestora si de reprofesionalizare, prin incadrarea in munca in diverse sectoare de activitate. Pentru multi dintre romi, schimbarea de statut socio-profesional a fost imediata si radicala – caruta familiala a fost inlocuita cu apartamentul de la bloc, ocupatiile traditionale au fost inlocuite, pe alocuri, cu posturi bine platite in aparatul de stat (structurile de forta, diferite esaloane ale ierarhiei politico-administrative), talentul lautaresc manifestat in mahalalele oraselor a fost incurajat si promovat de la nivelul platourilor de filmare si pana pe cele mai inalte scene ale Teatrelor Nationale sau ale orchestrelor de radio sau TV.
Ceea ce nu s-a schimbat, insa, a fost nesatioasa dorinta a statului de a baga adanc mana in averile personale ale tertilor si de a confisca, printre altele, tot ce intra in categoria metalelor pretioase. Au fost cazuri in care nu au scapat vigilentei organelor de stat nici macar dintii de aur de la purtator. Conform datelor oficiale, in intervalul 1946-1989, organele de represiune din timpul regimului comunist au confiscat peste 4 tone de aur de la diversi detinatori (evrei, aromani, romi, romani s.a.), „contributia” etnicilor romi fiind – se pare – de peste 1.000 kilograme. Inutil sa mai amintim „detaliile” acestei campanii de rechizitie: un simplu denunt, perchezitia, confiscarea, inchisoarea, bataia, procesul-verbal pe care anchetatorii „uitau” fie sa-l depuna la dosar, fie sa treaca un zero la sfarsitul numarului total de kilograme etc. Practic, e imposibil de estimat cat aur a intrat in vistieria statului si cat in buzunarele anchetatorilor. De altfel, despre unii dintre militienii de ieri, ajunsi astazi prosperi oameni de afaceri, se spune ca au acumulat „primul milion” in perioada confiscarilor.
La distanta de 150 ani de la momentul eliberarii lor de servitutile de tip seniorial, membrii comunitatilor de romi au primit cea de-a doua mare „favoare” din partea statului roman – Ordonanta de Urgenta nr. 190 din 9 noiembrie 2000, ce a constituit baza legala a restituirii de metale pretioase confiscate abuziv de regimul comunist. Desi actiunea a demarat sub bune auspicii, retrocedarile in aur intampina mari greutati, depasind, in anumite situatii, complexitatea cazuisticii relevate de retrocedarile de imobile si terenuri.
Este destul de dificil sa conchizi pe marginea unui asemenea subiect. Cum sa-ti pastrezi echilibrul, cu ce unitate de masura ai putea sa-ti asumi nepartinirea jalonand printre repere istorice atat de dramatice? Stiu, am omis (intentionat) sa precizez faptul ca unii dintre ei mai fura. Nerelevant. Noi o facem cu asupra de masura. Stiu, am uitat sa punctez faptul ca unii dintre ei au violat si au comis crime; dar, oare, in dreptul acestor fapte, „bilantul” comunitatii noastre este chiar atat de nesemnificativ? S-a spus si se spune despre romi faptul ca sunt neasimilabili. Ne-am propus noi vreodata, cu adevarat, integrarea lor? Stim noi, oare, care sunt valentele ultime ale principiului Unitate in Diversitate? Noi? Cei care dupa ce am ucis evreii, i-am vandut la bucata pe cei ramasi in viata? Noi? Cei care am vandut la bucata pe sasi si pe svabi? Noi? Cei care ne alungam proprii copii din propria noastra tara?
lect.univ.dr. Alin POPA
profesor la Universitatea „Vasile Alecsandri”
