Consonante literare
Ion Dragomir ne propune o colectie de poeme personale, intitulate „Bucium”, o colectie structurata intr-un mod interesant. El isi alege patru motive autobiografice („Acasa”, „Parintii”, „Locul meu”, „Paraul stapanul”) si grupeaza in paralel ipostaze lirice din anii `60 si din primul deceniu al acestui secol. Diferenta de 40 ani (o intreaga generatie!) pune in lumina evolutia poetului, dar si, indirect, evolutia liricii romanesti, intr-o perioada accidentata a existentei ei, pe rand „glorificata” si ignorata de „societatea civila”. Poetic, Ion Dragomir traverseaza doua mari secvente ale fenomenului poetic romanesc: neomodernismul (generatia lui Nichita Stanescu) si postmodernismul (ilustrat de Mircea Cartarescu). Frizand limita dintre lirism si proza poematica, isi cauta albia inceputului prin expresii indelung cautate („apa viscolita-n strigaturi”, „noaptea lacoma de femeie”), comune in epoca ( „cercul tau de stele”, „seara albastra”, „jaraticul soarelui”), bolovanoase, fruste („trantesc somnul boilor in iesle”, „moara sare-n caini”) si teribiliste („setea tacerilor din cai”, „soba pe dos intoarsa de focul tarziu”). Prin ele si printre ele curge poezia veritabila, marcata de dragostea inefabila pentru ambientul natal: „clopotele ne etajeaza in epopee… / Inima mea cu cai in poiana Oproiului, / florile stejarului adulmeca iubirile, chiuie cineva la izvor / talanga spune ca suntem nostalgici, / suntem lectia stejarului…” In acest context se infaptuieste mica geneza, la fel de importanta precum cea initiala: „se ridica satul din somnul / intarziat pe dureri de prapastie / si cainele isi ineca ochii in poarta. / Bunica, intr-un cosmos de lacrimi, / isi stapanea amintirile. / Se intorceau / tata din razboi / mama / in al doilea copil, care / a fost primit frumos / in numele de Ion”. Si fantezia se dezlantuie: fatul se naste intr-o floare de curcubeu, este scaldat in spuma de sarpe, copilareste in biserica icoanelor mici, invata lectiile cerului. Obiectele capata conotatii simbolice. Un cires devine calendarul plecarilor si al intoarcerilor, iarba leaga pamantul cu soarele, casa este fie imperiul unde se deruleaza «congresul natiunilor», fie – mai gingas spus „nunta trandafirului sub clopotul de roua”. Parintii nu sunt doar mama („aprins felinar”), tata, bunica („imbatata de basme”), ci si figuri legendare precum capitanul Fatu, cazut eroic la Paulis ori parintele Cosma, pe care unii dintre noi il pomenesc si astazi, si chiar simplii barbati ai satului care „se barbieresc atat de rar; / ei trebuie sa semene cu brazii”. Stejarul, fantana, poiana Oproiului, scoala cu zece brazi, satul cu doua poduri, doua biserici si „cateva razboaie – monument” devin coordonate nu atat ale spatiului mirific infantil, cat ale nostalgiei dupa o existenta devenita amintire: „locul meu de acolo e o ciocarlie-ngropata / pana la genunchi / in peretele casei…” Sfasierea devine si mai dureroasa prin antiteza nascuta din dezradacinare, din instrainare: „eu traiesc in orasul cu oameni gaunosi, / in orasul elegiilor ovidiene, / in orasul ce are pe vazduh o lume otomana / in orasul unde cainii / impletesc fulgere”. (va urma)
prof. Aristotel Pilipauteanu
Semn de poezie adevarata
