Slanicul, descris la 1895

Facandu-si o pasiune din atentia pe care o acorda scrierilor de demult, onesteanul Gheorghe Soroceanu, inginer pensionar, reuseste sa aduca in contemporaneitate pasaje de acum 125 ani, pe care le considera utile si pentru timpurile de astazi. Pilduitoare sunt „cugetarile asupra educatiunei”, adunate din „Gazeta Sateanului” din 1895: „Invatatorul trebuie sa fie plin de dragoste catre scoala; el sa se bucure de binele ce se intampla aproapelui sau si va lua o parte activa la incercarile si suferintele sale. Va primi cu bucurie pe copiii ce vin de buna – voie la scoala si se va sili in acelasi timp de a atrage si pe cei mai indaratnici prin «dulceata» sa” – Carol Borromeu). „Nimic nu este mai trebuincios invatatorului decat a sti sa se observe pe sine in timpul cat isi face prelegerile. Atunci are atatia observatori ai conduitei sale, cati sunt si scolarii, caci acestia primesc si pastreaza toate impresiunile ce conduita se produce asupra-le. El este dator a observa ca fiecare vorba ce va rosti sa fie un sfat, o invatatura; fiece pas al sau sa fie un bun exemplu” – Ioan Baptist de la Salle. Este consemnata si o insemnare a lui Martin Luther: „Spre a creste bine copiii, nu este trebuincios a-i inchide si-i isola de lume – caci un copil isolat de lume va semana cu un arbore plantat intr-o oala. Nu inchideti dar copiii vostri in cusca, ci lasati-i sa se miste, caci acelasi folos la va aduce ca si mancarea si beutura. Copilul infricosat prin rele tratamente este nehotarat in toate actiunile sale; caci copilul care tremura inaintea parintilor sai, va tremura in toata viata sa si inaintea unei frunze pe care vantul o face sa se miste. Sunt parinti care iarta orice copiilor. Sunt copii – zic ei – nu stiu ce e bine si ce e rau. Este adevarat, dar nici cainele, nici magarul, nici calul, nici boul, nu inteleg ceea ce fac, cu toate astea invata foarte multe lucruri. De ce dar n-ar asculta si copilul, care este mult mai intelegator decat aceste animale, de invataturile si sfaturile parintilor sai!” Si urmeaza o cugetare a lui Montaigne: „In agricultura, pregatirile care trebuie sa le facem inaintea semanatului sunt simple si usoare ca si semanatul insusi. Insa, dupa ce planta incolteste si primeste viata, ea reclama o ingrijire deosebita spre a creste si fructifica. Tot asa este si cu omul […]”. Fénelon este poate misogin pentru 2014: „O femeie cu ratiune, silitoare si religioasa, este «sufletul casei» […] Dimpotriva, reaua crescere a femeilor face mult mai mult rau decat aceea a barbatilor, pentru ca desordinele barbatilor vin de la crescerea rea ce a primit de la mamele lor”.

Ne oprim si asupra catorva pasaje adresate scriitorului Arthur Gorovei de catre slaniceanul Lys, prin care „Gazeta Sateanului” surprinde atmosfera sfarsitului veacului XIX din statiune: „Pentru cine a vazut Dorna, cu muntii si padurile de brazi, Slanicul i se pare un slab representant al muntilor. Diversitatea, relieful, capritiositatea muntilor nostri, vaile cele inguste, bolovanii si blocurile de piatra ce stau atarnati pe coaste, paraiasele limpezi si repezi, cu murmurul lor poetic produc aceleasi sensatiuni calatorului. Pare ca le-ai mai vazut undeva si asemuirea privelistilor e batatoare la ochi. Cand pleci cu trasura de la Targu Ocna, drumul ce duce pana aci serpueste intre dealuri paduroase, care pe unele locuri sunt atat de apropiate de crezi din departare drumul inchis. Toata valea e presarata de case taranesti cu acoperisul ascutit si cu obicinuitul cerdac a carui utilitate taranii n-o cunosc. Varati in trupul coastelor stau lespidile si bolovanii, unii asezati orizontal, altii oblic, in straturi regulate si incremenite in starea in care le-au ridicat focurile nauntrice in timpul cand s-au format dealurile si muntii. Valea se infunda tot mereu pana ajungi in sfarsit la Slanic, unde se deschide mai mare, rasfatandu-se intre dealurile Sura si Puful, mult mai mari decat cele prin care ai trecut. Ca sa-ti descriu otelurile si vilele de la Slanic art trebui sa fiu arbitrist sau cel putin sa am aplicatiune asupra stilulurilor si artei de constructiuni. Cum n-am aceasta indeletnicire, ma marginesc a-ti enumera otelurile epitropiei si unele din vile, Hotelul Mare, otelul Puf, Racovita, Zimbru si Nemira, mai toate in stil romanesc, cu acoperis tuguiat si galerii in fata odailor. Dintre toate, otelul Racovita este din cele mai frumoase si luxoase din cate s-au facut. E menit a fi centrul infrumuseterilor ce se vor mai face aci si in care va fi adapostita aristocratia tarii… Condeiul nu poate reproduce cu justeta tot ceea – ce e dat ochiului sa vada si sufletului sa admire. Numai pictura este in stare sa reproduca vederile acestea. Daca-mi place ceva aici este dimineata sau seara, sa sed pe vre-o banca singuratica de unde sa-mi pierd privirile pe aceste dealuri si de alta sa ascult murmurul apei ce sare voioasa din piatra in piatra si freamatul mesteacanului. Parca se desprinde ceva din inima si sufletul nostru si se amesteca cu toata aceasta poesie a muntilor. Ilusiuni ce au sburat demult si s-au dus departe, le vezi acum trecandu-si pe inainte, te revezi in anii ce au trecut si-ti regasesti parte din ideile si sentimentele acelui timp. Natura are o putere evocatoare asupra vremei stinse si o inraurire morala atat de mare asupra noastra, asa ca registrul cel mai complect si medicul cel mai celebru, nu sunt nimic fata de dansa. Si-mi place sa stau mult timp asa, surprins din cand in cand de cate o ceata galagioasa de barbati si femei ce trec grabiti spre Cascada, femeile pentru a-si arata toaletele de matasarii, barbatii a debita glume si nimicuri. Soarele asfinteste luminand crestetul dealurilor si racoarea iese din padure ca sa stea de vorba cu prietenii ei. Se insereaza, asa ca padurile iti par acoperite cu muschiu, iar ceva mai tarziu siluetele dealurilor si muntilor de prin-prejur iti dau ideea unor animale apocaliptice, culcate, altele fugand la deal sau la vale, iar altele cu mijlocul deselat de o mana enorma.” Si daca dincolo de aceste insemnari pluteste si glasul poeziei, sa rasfiram si cateva versuri din clepsidra timpului, de la 1895: „Din departare se zareste! / E un copac uitat, batran / Si peste intinderea pustie / Doar singur dansul e stapan // Acolo am gasit eu pacea / Intr-o frumoasa zi de vara / Si paserile stranse-n ramuri / Spuneau de-a firii primavara! // Dar nu stiu cum, rapit de-un farmec / In umbra lui am adormit, / Si am visat un vis pe care / de mult, aevea, l-am trait // Si visul meu e o poveste / Pe care ori si cine o stie / ea s-a sfarsit ca orice-n lume / cu durerosul «pe vecie» / Copac, cand toamna frunza-ti smulge, / Tu esti atat de fericit: / nu stii nimic de primavara / In care odata- ai trait”. Acestor versuri semnate de Socrate G. li se alatura in josul paginii si cateva scrise de George Russe: „Prin vraful de scrisori iubite / Un trandafir gasit-am azi / Si lacrimi calde, prididite, / Mi-au curs in rauri pe obraz // L-am pus la san, desi in glastre / Aveam atatia trandafiri / Caci el e mort, dar da viata / La dragi si sfinte amintiri.”
Ion Moraru