Prezentul incert da o noua dimensiune rolului istoriei – deschizatoare de noi orizonturi – in societatea contemporana. Privita in profunzimea sa, aceasta mare “carte a neamului” este inteleasa azi, mai mult decat oricand, cu intelepciune, chibzuinta dar si cu numeroase patimi. Daca Grigore Vieru considera ca “cine nu si-a scris istoria cu sange, acela sau nu a avut-o nicicand sau crede ca poate trai pe contul istoriei altora”, o insemnare a invatatului francez Ettiene Gilson noteaza ca “istoria este singurul laborator pe care il avem pentru a testa consecintele gandirii”. Mai mult decat analitic, trebuie ca sa privim lucrurile in diversitatea lor si sa ne bucuram de aceasta diversitate, extrapoland frumusetea adevarata a istoriei. Daca decenii in sir istoricii au preferat ca sa pastreze tacerea asupra unor perioade intinse de timp din dezvoltarea existentei umane – lucru care este nestingherit de vreo opinie si asupra adevaratei istorii “comuniste” a Romaniei, iata ca sunt si istorici care, cu un curaj al acestor timpuri, privesc altfel spre aceasta stiinta a adevarurilor (mai mult sau mai putin dureroase). In Comanestiul atator fapte de istorie sunt multi oameni destoinici care pot spune multe lucruri despre trecerea timpului pe aceste meleaguri. In mod sigur ei isi vor face auzit glasul pentru a renvia clipele de maretie inscrise in “cartea de aur” a neamului. Alaturi de ei sunt si altii fascinati de paginile de istorie comanesteana si evidentiem azi pe Fabian Anton, care se straduie in fiecare clipa sa aduca in prezent fapte, ganduri si realitati ce ne pot face ca sa privim totul ca si niste “cautatori in abisul timpului”, spre a ne bucura de stralucirea palida a luminii istoriei. Referindu-se la epoca infaptuirii Unirii de la 1859 Fabian Anton evidentiaza pe preotul Iancu Longhin drept conducatorul unionistilor de pe Valea Trotusului. In acest sens a consemnat: “Miscarea revolutionara de la 1848 ce a dus la Unirea Principatelor nu ar fi fost niciodata posibila fara aportul substantial adus de adeptii unionisti din Moldova, ce au activat, fiecare in profesia sa, pentru indeplinirea acestui ideal. Astazi majoritatea acestor eroi moldoveni sunt uitati, abia de ne mai amintim de rolul jucat la 1848 de Alexandru Ioan Cuza si de Mihail Kogalniceanu, iar ziua de 24 ianuarie a devenit doar prilej de mitinguri electurale, huiduieli si batai pentru o cana cu vin fiert si cateva sarmale. Dintre figurile de seama ale Revolutiei de la 1848 se cuvine sa reamintim personalitatea preotului darmanestean Iancu Longhin, cel ramas in istorie ca fondatorul primei soli din Darmanesti si conducatorul cercurilor unioniste de pe Valea Trotusului. Dupa absolvirea celor 6 clase ale Seminarului Teologic de la Manastirea Neamt preotul Longhin a revenit la Darmanesti cu gandul de a transforma satul natal intr-o oaza de cultura si spiritualitate ortodoxa. A militat pentru unirea principatelor si, spun cei ce l-au auzit predicand, nu era duminica in care, dupa Sfinta Liturghie, sa nu vorbeasca satenilor ore in sir despre foloasele avute odata cu infaptuirea Marii Uniri. De altfel, la 15 ani de la evenimentele din 1848, Parintele Iancu Longhin obtine, mai intii de la Nicolae Dim. Racovita, Ministrul Invatamintului, si apoi de la primarul Darmanestiului, aprobarea de a-si vedea realizat un alt mare vis: infiintarea primei scoli publice pentru elevii din Darmanesti si imprejurimi. Nu a contat ca, asa cum l-a avertizat Racovita, «bani nu sunt» caci dorinta a fost atit de mare incat, in 1863 a deschis «scoala din padurea cu arini» (ce era situata pe actuala strada Energiei,( intre scoala si blocurile ANL) si, timp de un an, a predat gratis, aducind de acasa toate cele necesare elevilor. Abia un an mai tirziu, in 1864, printr-un decret bazat pe Legea invatamantului, Revizoratul scolar Bacau il va angaja oficial si, timp de 11 ani, intre 1864-1875, parintele Longhin va fi astfel fondatorul, directorul si invatatorul primei scoli darmanestene”.
Istoria din culise
Fabian Anton prezinta si o interesanta marturie despre Comanestiul de altadata. Aceasta se gaseste in volumul “A moldvai magyar telepek” (“Despre asezarile maghiarilor din Moldova”), care a aparut in 1838 sub egida Academiei de stiinte Maghiare, avandu-l ca autor pe preotul franciscan Gegő Elek. El s-a nascut la 25 martie 1805, in satul Toplita din Ciuc. Elek adera in 1834 la ordinul franciscanilor, in cadrul caruia va sluji ca preot pana la 1844 cand, in urma unui conflict, paraseste definitiv ordinul. Stabilit la Pesta, unde se afirma de la bun inceput ca cercetator de seama in domeniul istoriei si geografiei, este ales, in 1835, membru al Academiei de stiinte Maghiare. Iata ce noteaza Fabian Anton: “In sedintele din 4 si 8 iulie 1834 Academia de stiinte Maghiare, a decis ca Gegő Elek sa fie trimis in Moldova, pentru a observa viata ceangailor din zona. Conform documentelor, la intoarcere Elek trebuia sa prezinte Academiei un raport cat mai detaliat despre acestia, un soi de ghid despre obiceiurile, proverbele, cantecele populare si dialectul ceangailor. In acelasi timp lui Gegő i s-a cerut in mod expres strangerea unei documentatii cat mai ample despre imprejurarile in care s-au format aceste asezarile in care ceangaii din Moldova isi gasisera adapost.
Calatoria preotului Gegő Elek a inceput in toamna anului 1836, din Pesta, iar la 5 octombrie el va trece frontiera Moldovei ramanand aici pana la 28 octombrie 1836.
Se va intoarce la Pesta abia la 23 noiembrie trecand imediat la redactarea lucrarii ce avea sa-i aduca o faima mondiala. Gego Elek isi povesteste astfel peripetiile: «Am ajuns la carantina din Ghimes. Am dus scrisorile mele sa fie semnate de autoritatile respective, trasura, din cauza unei eventuale asteptari mai indelungate am trimis-o inapoi si a doua zi, impreuna cu prietenul meu de drum am pasit pe pamantul Moldovei. Cel dintii om pe care l-am vazut dupa trecerea frontierei a fost un evreu, si anume Moise. El cunostea pe Francisc. Dupa un schimb de cuvinte ne-a chemat in locuinta, ca de acolo sa ne conduca la autoritatile moldovenesti. Asa s-a si intimplat. Aici era de paza un caporal roman, vorbaret, imbracat in haine cazacesti, in al carui bordei de lemn am intrat. si eu stiu ceva romaneste, dar din vorbele acestui caporal abia am inteles unul sau doua cuvinte. Mi-am prezentat scrisorile pentru semnatura si, dupa ce le-a citit, judecand probabil mai mult dupa imbracamintea mea, decat dupa continutul acestor scrisori spuse un “aha” romanesc si cu aceasta le-a intins pe un pat, caci masa nu avea, a scris ceva pe care nici Francisc, care era cunoscator al limbii romane nu l-a putut citi. Ofiterul parasind postul, a fost atat de amabil sa ne conduca pana la vames. Pe acesta l-am gasit asezat pe un covor, fumand dupa obiceiul rasaritean. Ne-a pus sa scoatem lucrurile pentru control. Le putea vedea foarte bine caci numai pe o singura parte a casei lui de lemn avea patru ferestre una langa alta, sticla fiind inlocuita cu membrana de basica si hartie. “Mergi sanatos, calatorie buna” ne spuse vamesul. “Cu plecaciune cucoane” a raspuns Francisc in timp ce isi strangea bagajele, si cu aceasta, neplatind nimic, am plecat. Mergand pe jos circa o ora si un sfert, pe langa malul Trotusului, din departare am zarit un grup de femei imbracate dupa obiceiul romanesc. Ne-am apropiat unii de altii. Femeile s-au oprit in fata noastra, strigand in ungureste “Bade Francisc, bade Francisc, unde umblati aici, Dumnezeu sa va ajute”. Erau unguroaice din satul Ciughes. Ciughes este asezat in valea ce se intinde in sus, din partea dreapta a Trotusului. Abia am ajuns in sat, si familiile Fülöp, Szentes, Domokos s-au adunat crezand ca a sosit in vizita preotul lor. A coborat de linga bisericuta alba si diacul acestuia Stefan Orban. Eu am tinut o cuvantare de mangiiere si, dupa ce nu m-am putut opri la boierul Cojan, urma sa-mi continui drumul pe jos, daca diacul inimos, amintit mai sus, nu-mi punea la dispozitie calul sau. Pe acesta am calatorit pana la satul numit Brusturoasa, care este impartit in doua de Trotus. Aici m-am tocmit cu Stefan Csatlos pentru doi cai, care sa ma duca pana la Targu Trotus pentru 5 taleri pe zi. Am pornit la drum dupa masa in jurul orei 3 si ne-am continuat drumul si noaptea. Dupa ce a intrat luna in nori, am cautat si noi salas si acesta l-am gasit la trei pasi, in casa lui Francisc Fancsali. Patul imi era cu fan, ma gandeam ca, obosit fiind, calatorul o sa odihneasca mai bine pe acesta, decat pe perna leneviei. Abia am adormit cand cocosul, care era in acelasi loc cu noi, m-a facut atent: calatorule la drum!
Din nou zgomotul fierastraielor care erau in drumul nostru de pana aici intr-un numar de circa 150, din nou vuietul Trotusului… Pe acest drum, nevazand altceva decat capre care pasteau pe dealuri si unul-doua bordeie asezate pe mal, am ajuns la sunetul de amiaza al clopotelor, la Comanesti. Aceasta este o localitate intinsa pe malul stang al Trotusului, in care ungurii separati complet de romani locuiesc in partea de jos a satului. Abia au aflat de oprirea mea la diacul lor Francisc Kovacs, cind ungurii saraci, dar inimosi s-au grabit sa vina la mine aducand vin, friptura si chiar bani. “Bunicul meu a fugit aici in Moldova” a spus Csaki. “Eu m-am nascut in Secuime”, raspunse Stefan Gyorgy. “Starea noastra ar fi buna, parinte al nostru sufletesc, din toate punctele de vedere, numai preot nu avem”. Singura lor consolare este aceea ca boierul, stapanul lor de pamant, le-a daruit pentru cimitir un loc asa de mare, incat in mijlocul acestuia pot construi si biserica, pentru care au deja si lemne”.
Ion Moraru
